„Germania și neutralitatea României (1914-1916). Studii istorice” de Claudiu-Lucian Topor

Între anii 1914-1916, în România, a existat o stare de spirit probabil fără precedent în istoria noastră modernă determinată de declanșarea conflagrației mondiale. Ca stat aflat în proximitatea evenimentelor, dar, de asemenea, ținând cont de contextul ce părea favorabil alipirii teritoriilor aflate sub stăpânire străină, României îi revenea rolul de a interveni într-o manieră energică, ce putea să îi aducă, la finalul războiului, recompensa mult visată. Fără a generaliza la nivelul întregii țări și introducând nuanțele de rigoare, este evident faptul că a existat o parte a elitei politice și intelectuale, activă și vocală, care se sprijinea pe un generos suport popular și care dorea imperativ intrarea Românei în conflict cu scopul realizării idealului național: unirea cu Transilvania. Entuziasmul și optimismul, amplificate de presiunea străzii păreau să domine spiritele în Vechiul Regat. Nu peste mult timp, armata română avea să își dovedească limitele în timpul unei campanii catastrofale din toate punctele de vedere, România suferind câteva înfrângeri severe ce au dus la pierderea capitalei și refugiul autorităților la Iași. Se adăuga la acestă situație izbucnirea unor epidemii, traiul cotidian mizerabil sau greutățile inimaginabile la care sunt supuși românii în teritoriul ocupat, fapte de natură a creiona un tablou mai mult decât sumbru. În acele momente, entuziasmul dispăruse pentru a lăsa loc realității: românii se angajaseră într-un conflict de proporții apocaliptice pentru care nu au fost în nici un fel pregătiți. Pe de altă parte, formarea României Mari la finalul primului război mondial a avut darul de a estompa acești teribili ani și de a îndulci aspecte ce ar fi meritat o dezbatere mai consistentă.

La fel, reflectarea istoriografică a războiului a avut mult de suferit din cauze extrinseci domeniului istoric propriu-zis. În prima fază de existență a regimului comunist, de pildă, războiului de întregire nu i se mai conced motivațiile naționale, românii angajându-se într-un război de cotropire cu caracter imperialist. Dimpotrivă, în perioada național-comunismului, tutelată de Nicolae Ceaușescu, accentul s-a deplasat pe caracterul just al războiului purtat de România, care își urmărea idealul național, în opoziție cu decadentele state occidentale. Obsesia identității naționale și a reliefării patriotismului românesc guvernează, fără drept de apel, lucrările istorice ale acestei perioade, în special cele dedicate evenimentelor din timpul primului război mondial. Un mod de a scrie și de a înțelege istoria, cu importante reverberații în spațiul nostru istoriografic, încă tributar fantasmelor identitare. În plus, așa cum se întâmplă în cazul multor alte evenimente istorice, faptul că cei care reconstituie istoria au avantajul de a cunoaște finalul și consecințele acțiunilor politice sau militare întreprinse de personajele altor vremuri, duce la interpretări inerent distorsionate. Cine ar mai putea nega oportunitatea intrării României în primul război mondial alături de statele Antantei, ținând cont de finalitatea acestui demers? Or, contemporanii conflictului nu puteau evolua pe aceste coordonate și nici nu pot fi judecați în funcție de ele. Este motivul pentru care istoricii noștri sunt nevoiți să se aplece cu mai multă obiectivitate asupra multor chestiuni ce țin de România și participarea sa la primul război mondial, de la caracterul neutralității noastre până la modalitatea de purtare a războiului sau atitudinea oamenilor politici ai timpului respectiv.

O astfel de viziune, proaspătă, obiectivă și necesară ne propune istoricul Claudiu-Lucian Topor, prin intermediul celei mai recente sale lucrări: „Germania și neutralitatea României (1914-1916). Studii istorice”, apărută la Editura Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași, în acest an, volum ce cuprinde „mai multe subiecte despre război și neutralitate”, unele din studii fiind publicate anterior, dar asupra cărora autorul a revenit, „schimbând, din mers, semnificația unor idei”. Într-adevăr, inedite sau nu, studiile și reflecțiile prezente în această lucrare și-au propus să acopere foarte multe aspecte ce țin de perioada neutralității românești și de relațiile româno-germane, context în care sunt avansate ipoteze și reflecții temerare, dar abile, neutre și, mai ales, obiective, sprijinite pe o documentație impresionantă, mare parte din aceasta provenind din literatura germană de specialitate. De altfel, este impresionant excursul din primul capitol pe care autorul îl întreprinde asupra destinului istoriografic al războiului în spațiul cultural german, în condițiile în care analiza și critica istoriografică reprezintă încă obstacole greu de trecut pentru majoritatea istoricilor noștri. Evident, Germania a resimțit cel mai dureros războiul mondial, fiind nevoită să suporte, dincolo de privațiunile materiale, presiunea morală a culpabilizării. Din aceste motive, discursul istoriografic interbelic va încerca să prezinte într-o manieră proprie atât cauzele cât și desfășurarea conflictului, context în care rolul armatei a continuat să fie unul privilegiat. Ruptura decisivă în istoriografia germană a fost reprezentată de apariția masivului studiu a lui Fritz Fischer, Griff nach der Weltmacht, care a dorit să demonstreze continuitatea politicii externe a Germaniei, căreia îi revenea, așadar, responsabilitatea izbucnirii primului război mondial. Se adăugase, între timp, la dosarul vinovăției germane cumplita traumă a celui de-al doilea război mondial, pentru a cărei declanșare, nu se îndoia nimeni, vina revenea exclusiv regimului nazist. De altfel, așa cum remarca Lucian Boia,

„Vina pentru un singur război putea fi doar a lui Hitler, vina pentru două războaie devenea însă o vină a Germaniei, a unei Germanii care, de la un regim la altul, își perpetuase natura agresivă.” (Lucian Boia, Tragedia Germaniei 1914-1945, Editura Humanitas, București, 2010, p. 9).

Cel puțin, controversa stârnită de interpretările lui Fischer va dinamiza dezbaterile istoriografice, iar literatura istorică germană, așa cum scrie Claudiu-Lucian Topor, se eliberează de prizonieratul tradiției revizioniste. Pe de altă parte, raportarea originară la primul război mondial a istoricilor germani continuă să fie o realitate de care trebuie să ținem seama.

În continuare, autorul ne propune o serie de subiecte ce gravitează în jurul situației României în cei doi ani de neutralitate. Unul dintre aceste episoade este reprezentat de vizita țarului Nicolae al II-lea la Constanța, în iunie 1914, una foarte importantă și cu multiple semnificații. Ca și în cazul celorlalte studii, autorul nu se mărginește la o relatare seacă a faptului istoric, ci reliefează într-o manieră ideală contextul și implicațiile evenimentelor urmărite. Atrage atenția bogăția de amănunte, care articulează reflecțiile, la fel cum dau savoare întregului tablou. Evident, sunt prezentate ecourile acestei vizite în presa germană, în special în cadrul ziarelor de partid, care au adoptat un ton mai avântat, unele dintre impresii având darul de a îl supăra pe suveranul român, Carol I. În orice caz, majoritatea contemporanilor au văzut, pe bună dreptate în acest gest al țarului, o încercare de distanțare a României față de Puterile Centrale și, în consecință, o reorientare decisivă a politicii sale externe. Mai departe, Claudiu-Lucian Topor prezintă aspectele principale ale crizei din iulie 1914, precum și atitudinile generate de asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand la Berlin și București. Este, de asemenea, analizată „hermeneutica” germană a neutralității românești, vechiul sistem de alianțe al Germaniei fiind pus sub semnul întrebării în momentul în care doi dintre aliații săi stabili, Italia și România au refuzat să i se alăture la începutul conflictului. Mai mult, tensiunea dintre Germania și România a crescut progresiv în acești doi ani, discuțiilor încărcate adăugându-se gesturi ale statului român, care au inflamat spiritele: interzicerea tranzitului muniției germane către Turcia și vânzarea cerealelor către antreprenorii englezi. În aceste condiții, Germania, care, într-un final, s-ar fi mulțumit și cu o neutralitate a României pe toată durata războiului, a observat cum fostul său aliat înaintează din ce în ce mai mult către o opțiune indezirabilă. În replică, germanii au pus la cale ingenioase planuri și strategii, printre care un proiect de alianță a României cu Suedia, care ar fi dat lovitura de grație Rusiei, dar care, evident, nu s-a putut materializa, deși premisele de la care pornea sunt interesante. Atractive sunt și portretele, bazate pe conduita lor, pe care istoricul ieșean le realizează lui Alexandru Beldiman, reprezentantul Legațiunii României din Berlin și lui Hilmar Freiherr von dem Bussche Haddenhausen, plenipotențiarul german de la București. Mai ales, aș dori să remarc reabilitarea lui Beldiman, în lumina atitudinii pe care a proferat-o (trecând drept un trădător al intereselor românești în raport cu cele germane) printr-o argumentare metodică și inteligentă, susținută integral de numeroase documente ale epocii.

Dincolo de relații oficiale dintre cele două state, în cadrul unui conflict de dimensiunile celui pe care l-a avut primul război mondial, este evident că propaganda a jucat un rol important, iar Germania a tratat cu atenție acest aspect fie prin intermediul ambasadelor, legațiilor, oficiilor consulare, fie prin intermediul presei. Baronul von dem Bussche, mai sus menționat, a fost cel care a înființat la București „Agenția Româno-Germană de Informațiuni”, care urma să distribuie în mediile românești știri provenite pe filiera germană, aceasta fiind, de altfel, cea mai solidă organizație de acest fel până la intrarea României în conflict. Printre multe acțiuni întreprinse, esențială era influențarea presei românești, mai ales că aceasta favoriza interesele franceze, în cele mai multe cazuri. Au existat numeroase tentative de cumpărare a ziarelor cu tiraj important, printre care „Adevărul”, „Dimineața” sau „Universul”. Greutățile apăreau nu neapărat din cauza moralității patronilor de ziar români, ci pentru simplu fapt că aproape toată presa românească era deja ademenită cu sume deloc neglijabile de către alte state; oricum, germanii, cu spiritul lor organizatoric vor reuși să recupereze rapid terenul pierdut: „ceea ce reușiseră francezii și rușii după decenii de osteneli, făcuseră parțial și germanii în numai câteva luni”. Era loc pentru servirea tuturor intereselor, atâta vreme cât exista finanțarea aferentă. Mai mult, pentru înființarea unui nou ziar, „Moldova”, a fost atras incoruptibilul și intransigentul, venerabilul Petre P. Carp, care a primit fonduri, în mare taină. Sigur, poziția germanofilă a lui Carp a fost una sinceră și nezdruncinată, dar, în acele timpuri teribile, moralitatea cedează imediat locul interesului pecuniar. Le fel, agentul german Benning a găsit chiar în Transilvania o relativă deschidere a unor fruntași români, sensibili la argumentele propagandei germane. Astfel, acesta a avut o colaborare fructuoasă cu avocatul Lengheru din Brașov, cu mitropolitul Mețianu din Sibiu, episcopul Ion Pop din Arad și cu Vasile Goldiș, cel care conducea Comitetul Național Român. Benning a reușit să influențeze și alegerea mitropolitului ortodox de la Sibiu, Vasile Mangra fiind favoritul germanilor. De altfel, Mangra avea să fie la înălțimea cauzei germane în momentul intrării României în război, trimițând o scrisoare circulară în care nota:

„România, spre marea noastră durere, a călcat făgăduiala de credință, a rupt pecețile contractului în mod perfid și a ridicat arma asupra înălțatului nostru împărat și rege și asupra acelor frați, care de doi ani de zile luptă pe moarte și pe viață cu o vitejie nemaipomenită împotriva dușmanilor monarhiei.” („Mitropolitul Vasile Mangra despre intrarea Românie în război împotriva Austro-Ungariei (8/21 septembrie 1916)”, în Bogdan Murgescu (coord.), Istoria României în texte, Editura Corint, București, 2001, p. 274).

Dincolo de aceste aspecte, trebuie reținută contradicția între modelul francez, preferat și urmat de majoritatea românilor și cel german, mai ales că alianța cu Franța însemna unificarea Ardealului, obiectivul național de departe cel mai dorit.

În fine, în ultimul capitol al lucrării, Claudiu-Lucian Topor ne propune o incursiune în percepțiile germane asupra lumii românești. Cum era firesc, de cea mai mare atenție s-a bucurat evoluția și acțiunea oamenilor politici cei mai importanți: Ion I.C. Brătianu, Titu Maiorescu, Petre P. Carp, sau Take Ionescu, fiind analizată percepția diplomaților germani asupra acestora, percepție inerent subiectivă sau determinată de contextul extern; chiar și în aceste condiții, nu sunt lipsite de interes, dimpotrivă, prezintă numeroase elemente deopotrivă inedite și relevante și vin în contradicție cu interpretările românești, invariabil pozitive.

„Dincolo de prezentările eroizante ale războiului, scrie Claudiu-Lucian Topor, de multe alte mistificări și cultul obsesiv al personalității, istoricii de azi (măcar o parte a lor) ar trebui să își propună și o altă miză. Aceea de a descoperi scăderile din viața publică a nației, derapajele personajelor de la vârful politicii, falsitatea și demagogia unor impostori, tribunul de mucava, abonat pe nedrept la gloria istoriei. Asemeni lor au fost mulți în acei ani, poate prea mulți ce și-au găsit repede un loc călduț în epopeea dureroasă a războiului.”

Nu scapă analizei nici mentalitatea epocii, societatea românească sau mondenitățile sale. Pe de altă parte, triste pentru noi sunt mărturiile germanilor care au ajuns în România odată cu scoaterea noastră din război. Generalul August von Mackensen a rămas dezgustat de servilismul populației intrate sub ocupație germană: …ne aclama la o adică aceeași bandă de mizerabili, care mai înainte strigaseră că vor război cu noi”, i-ar fi spus acesta episcopului Netzhammer.

„Știți, domnule arhiepiscop, așa ceva ar putea să-ți placă cel mult într-o țară care își este prietenă, dar în țara unui dușman te umple pur și simplu de greață”.

„La Craiova, notează autorul, românii stau mereu cu pălăria în mână, își pleacă instinctiv capul înaintea germanilor și se înghesuie să le aprindă țigările.”

Multe alte mărturii concordă în a vedea în imagini negative pe români, fie pe țărani, fie chiar pe femeile de moravuri ușoare. Erau acestea adevărate? Însăși autorul nu dorește să confirme acest fapt, dar nu putem să le considerăm în întregime false. Alteritatea este mereu însoțită de fixarea unui standard imaginar, ce generează clișee și deformări, dar a respinge din capul locului aceste aserțiuni doar pe baza faptului că ating atingere demnității naționale nu pare un demers acceptabil. Cel puțin, nu pentru istorici.

Principalul merit al volumului îmi pare a fi acela că ne dezvăluie realitatea simplă a unei epoci complicate, realitate prezentă de altfel, în toate statele angrenate în prima conflagrația mondială. A crede că toți românii, indiferent de condiție sau apartenență, au acționat ca un bloc monolit pentru realizarea idealului național, este de o extraordinară naivitate. Dimpotrivă, așa cum s-a văzut, au existat politicieni corupți și venali, afaceriști veroși, ziariști fără probleme de conștiință sau reprezentanți ai Bisericii care au acționat conform propriilor interese. Au fost și politicieni sau intelectuali, țărani sau studenți care se împotriveau războiului din motive pe care le apreciau corecte, așa cum a existat o contradicție mai puternică decât credem între căile de acțiune pe care România urma să se angajeze. Nu cred că este misiunea istoricilor să judece aceste personaje, cât este să le prezinte acțiunile și faptele și, dacă poate, să îi înțeleagă. Cartea lui Claudiu-Lucian Topor este una densă, judicios organizată și ireproșabil scrisă: obiectiv, dar concis și limpede, neutru, dar ferm, impersonal, dar cu acribie. Reflecțiile din jurul acestor contexte și evenimente îmi par a fi curajoase și provocatoare, calea fiind deschisă spre confirmarea sau infirmarea lor, dar în aceleași condiții. Este o lucrare de care istoriografia noastră avea nevoie stringent, o carte, care, eliberându-se de chingile scrisului istoric guvernat de imperativul național, oferă o lecție de competență și seriozitate științifică. În perspectiva împlinirii unui secol de la Marea Unire din 1918, istoricii români trebuie să încerce a privi istoria din perspectiva obiectivității, indiferent de poziția lor în raport cu evenimentele studiate. Aceasta nu înseamnă că istoricul nu trebuie sau nu poate fi patriot, dimpotrivă, ci doar că scrisul istoric trebuie disociat permanent de condiția subiectivă a istoricului. Este ceea ce a reușit să facă Claudiu-Lucian Topor, prin intermediul acestor studii excepționale. Cristian Tudor Popescu spunea, într-un alt context, că înainte de a fi bun român, trebuie să fii bun la ceva. Prin intermediul acestui volum, dar nu numai, Claudiu-Lucian Topor ne-a demonstrat, cel puțin, că este un bun istoric.

Editura: Universității Alexandru Ioan Cuza Iași