George Orwell, altfel…

În spațiul literar de la noi, George Orwell (pseudonimul literar și jurnalistic al lui Eric Arthur Blair) este cunoscut în special cu fabula politică Ferma animalelor (1945; Polirom, 2002, 2012, 2017, 2018) și distopia O mie nouă sute optzeci și patru (1949; Polirom, 2002, 2012, 2016). Traduse în mai multe limbi de circulație internațională, cele două romane au făcut, de-a lungul timpului, obiectul a numeroase discuții și controverse, fiind citate în diverse împrejurări, ecranizate, reinterpretate…

George Orwell nu a fost, însă, doar scriitor. Nu a locuit niciodată în turnul de fildeș al creației, dimpotrivă. Ca jurnalist, a călătorit mult, s-a implicat, și-a asumat inclusiv perioadele de sărăcie cruntă, cu beții și nopți petrecute la azil sau la pușcărie, unde a cunoscut ceea ce, în limbajul actual, s-ar numi „fauna diversă” a societății periferice. Articolele și eseurile sale au fost, la vremea lor, dar și azi, receptate cu atenție și interes. Sunt texte la granița dintre literar și non-literar: deși înfățișează realități și aspecte din viața londonezilor din anii Celui de-al Doilea Război Mondial (înainte, în timpul și după), fără cea mai mică tendință de a cosmetiza, fiecare dintre aceste texte conturează, ca și în cazul celor literare, o atmosferă, oameni-personaje, mici frânturi de dialog, comentarii succinte, dar plastice etc.

Volumul Cum am împușcat un elefant, tradus la noi în 2018, reunește 27 astfel de texte publicate de autor între anii 1931-1949. Se citește ca un roman în centrul căruia se află un soi de picaro însetat de aventuri și de călătorii, de experiențe adesea la limită, dar în același timp și ca o carte despre Anglia din prima jumătate de secol XX: oameni, îndeletniciri, legi și regulamente, atitudini civice, interdicții, gastronomie, gazetărie, politică, război etc. Este țara despre care însuși scriitorul se exprimă astfel:

„Anglia nu este insula bătută în pietre scumpe din fragmentul shakesperian, nici infernul înfățișat de Dr. Goebbels. Mai degrabă seamănă cu o familie, o familie victoriană cam închistată, fără prea multe oi negre, dar cu dulapurile dând pe dinafară de schelete. Are limbajul ei secret și amintirile ei comune, iar când se apropie un dușman, strânge rândurile” (pag. 145).

Viața lui Orwell nu a fost niciodată prea ușoară. Ceea ce ar fi putut să-i dăuneze în vreun fel copilului și ulterior adultului a fost compensat, cu asupra de măsură, în cazul scriitorului. Călătoriile, slujbele avute, toate l-au determinat nu doar să cunoască/să observe diverse medii sociale, ci și să ia întotdeauna atitudine sub o formă sau alta: fie prin articole și reportaje specifice jurnalistului, fie prin romanele care l-au consacrat pe literat. Perioada petrecută în colonii, ca angajat al Poliției Imperiale Indiene, cea de voluntar în Războiul Civil din Spania, reportajele în calitate de corespondent pe front, toate acestea i-au oferit nu doar experiență de viață, ci și suficient material pentru eseurile și pentru romanele de mai târziu.

Cum am împușcat un elefant se deschide cu mai multe texte care ilustrează perioada imediat următoare întoarcerii scriitorului din Birmania, când și-a impus traiul în sărăcie, asumându-și desconsiderarea celorlalți și toate consecințele unei astfel de vieți precare. În „Azilul de noapte”, de pildă, este zugrăvită în detaliu existența zilnică a vagabonzilor, ritualul intrării în acest așezământ pentru cei fără adăpost, hrana infimă, mizerabilă, deposedarea azilanților de țigări șide alcool, frigul, desconsiderarea, animalizarea sub imperiul satisfacerii unor minime nevoi fiziologice. Ochiul vigilent al ziaristului se întrezărește din fiecare pagină, observând și criticând atitudinea arogantă a vreunui angajat sau risipa de hrană din bucătăria azilului, mâncarea fiind azvârlită la gunoi în loc să fie împărțită celor în nevoie. În „La zdup”, ochiul interior înregistrează fauna închisorilor, bețivii jalnici sau pe cei glumeți, procedura rapidă de la judecătorie, celulele reci, insalubre etc. Din dorința de a fi arestat, scriitorul se îmbată și provoacă polițiștii aflați pe stradă, dar procedeul ca atare nu îi reușește de fiecare dată, astfel încât se mulțumește să consemneze aspectele sus-menționate „ca pe o experiență cât se poate de interesantă” (pag. 29).

Execuția prin spânzurare a unui deținut îi stârnește nu atât mila, cât contrarierea:

„E ciudat, dar până în momentul acela nu mă gândisem niciodată ce înseamnă să distrugi un om sănătos, conștient. Când l-am văzut pe deținut pășind în lături ca să evite o băltoacă, am înțeles taina, nedreptatea strigătoare la cer de a curma o viață când este în plină desfășurare. Bărbatul ăsta nu era pe moarte, era la fel de viu ca noi…” (pag. 32).

În textul care dă numele volumului și care se bazează pe o experiență de viață din timpul serviciului în Birmania, ca ofițer de poliție, George Orwell are, într-un fel, revelația imperialismului britanic, „o tiranie indestructibilă”. Peste această reflecție se suprapune o întâmplare care îl ajută să înțeleagă mai bine „adevărata natură a imperialismului”: e chemat, de un subofițer, să gestioneze o situație mai puțin obișnuită – un elefant devasta bazarul din celălalt capăt al orașului. Birmanezii erau total neajutorați, căci nu posedau arme de foc, iar animalul era în perioada rutului. Totule descris cu încetinitorul, încât textul devine un complex de imagini vizuale și auditiv-dinamice: tarabele răsturnate, animalul înfulecând tacticos legume și fructe, cadavrul unui bărbat în noroi. Deși nu avea intenția să-l ucidă, presiunea mulțimii care crește amenințător în jurul său îl determină să acționeze. Brusc, are revelația omului alb ca marionetă a mulțimii copleșitoare numeric: „Am priceput în momentul acela că, atunci când se transformă în tiran, omul alb își distruge propria libertate” (pag. 42). În alte texte, autorul oferă informații despre micile afaceri-pasiune cum ar fi o librărie tip anticariat, relația cu diverși clienți (prilej pentru o savuroasă incursiune în lumea celor care citesc, crochiuri pentru personajele de roman), imagini dintr-un Maroc în care femeile sunt atât de vulnerabile încât ajungi să le confunzi cu obiectele din mediul înconjurător etc.

Destule dintre texte sunt consacrate războiului, cu prezentarea unor momente decisive, cu opinii și atitudini referitoare la oamenii politici ai momentului, la evenimente și la consecințele acestora pe termen scurt și lung. Interesante sunt,de asemenea, reflecțiile pe marginea judecării naziștilor, precum și a felului în care s-a raportat Anglia la aceste procese și la „monstruosul acord de pace propus Germaniei” (Răzbunarea e amară). Orwell crede că „pedepsirea unui dușman nu aduce nicio satisfacție”, că „pedepsirea unor monștri precum Goebbels, Goring sau Ribbentrop încetează să mai fie interesantă în momentul în care devine posibilă: de fapt, odată închiși, aproape că încetează să mai fie monștri” (pag. 212). Răzbunarea, conchide scriitorul, e strâns legată de momentul în care celălalt te domină, iar tu te simți neputincios. Furia te locuiește atunci, de fapt, iar răzbunarea ulterioară, când raportul de forțe se schimbă, nu mai e decât „o fantezie copilărească”. În ceea ce privește atitudinea

compatrioților săi față de pedepsirea nemților, ei bine, Orwell e obiectiv-necruțător:

„Am consimțit tacit la nelegiuiri precum expulzarea tuturor germanilor din Prusia Răsăriteană – nelegiuiri pe care, în unele cazuri, nu aveam cum să le împiedicăm, dar împotriva cărora am fi putut măcar să protestăm” (pag. 212)

În „O, Anglia ta!”, Orwell analizează, cu umor tipic englezesc, trăsăturile fundamentale ale acelorași compatrioți, fie ele calități sau defecte, amabilitatea fiind, de departe, „trăsătura cea mai pronunțată a civilizației engleze”. Altfel, englezii nu sunt la fel de înzestrați artistic precum exponenții altor populații europene, beau bere, înjură, nu sunt puritani, dar iubesc mult florile, urăsc războiul și conflictele armate, Anglia fiindo țară în care polițiștii nu poartă pistol.

Savuroase sunt și paginile despre gastronomie, despre ceai și ritualul specific preparării acestuia, despre rețete îmbunătățite în timp etc.

Cartea seîncheie cu un text despre anii copilăriei, despre dulcile iluzii ale acestei vârste, text intitulat simbolic „Anii bucuriei”. Un soide incursiune în vârsta arcadică, singura care îți arată și îți deschide poarta oricărui început.

Cum am împușcat un elefant de George Orwell