Borges și eu

„Cum anume le facem față propriilor noastre suflete a fost singura întrebare care mai merita pusă în acel moment.” Jay Parini

Jay Parini scrie o carte despre Jorge Luís Borges, evocând o întâlnire care, deși nu a fost de durată, a contat fundamental pentru tânărul poet american. Întâlnirea a avut loc în Scoția, la Universitatea St. Andrews, unde Parini este înscris la doctorat, și se transformă într-o călătorie prin marea literatură a lumii, dar și prin Highlands, ținut al cețurilor. Don Quijote pleacă la drum cu scutierul său.

Pentru că m-a interesat mai ales Borges, mi s-a părut că sunt în carte și pagini în plus (ar fi putut lipsi, evident!), nu lipsite de farmec, care deschid alte „sertare” narative, alte povești, spre a crea complexitatea necesară prozei de tip autoficțional.

Romanul începe cu informații despre atmosfera academică relaxată de prin anii 1970, din marile universități europene, centre culturale autentice totuși. Se adaugă corespondența venită de pe frontul din Vietnam, unde un prieten al lui Jay Parini își găsește sfârșitul. Această tragedie devine sursă a depresiei tânărului poet american refugiat în Scoția din fața unei recrutări certe. Interesantă este și diferența de mentalitate dintre generații – părinții, reprezentanți ai unei generații conformiste, nu înțeleg nimic din aspirațiile copiilor, care fug de acasă cât de departe pot.

Îndrumătorul de doctorat al lui Parini este la St. Andrew profesorul Falconer, un tip fabulos, care-l confundă pe Parini cu… Parini. Este același profesor care, auzind că Parini își schimbă tema lucrării, alegând alt autor, decedat recent, exclamă: „Mă bucur atât de tare c-a murit”. Lipsa memoriei și confuzia sunt puse pe seama obiectelor vestimentare:

„— Bună ziua, dom’le profesor. Ce mai faceți?

— P-p-pot să vorbesc ceva cu dumneata?

— Bineînțeles.

Și-am adoptat o atitudine de luare-aminte.

— E un tânăr, vezi dumneata. Speram să vă prezint unul celuilalt.

— Da, sigur că da.

— Bun așa. Vino la mine acasă, la numărul 2, Alexandra Place. Știi unde e, da? Miercurea viitoare. La ora ceaiului, sau când? Mai bine să zicem la patru?

— E foarte bine. Mi-ar face plăcere.

— El mi-a zâmbit, părând să scormonească prin sertarul memoriei:

— E-un american, la fel cam ca dumneata. Interesat de poezie, fleacuri de-astea.

Eu am început să mă mut de pe un picior pe celălalt, în timp ce el scotocea în minte după ceva mai multe informații despre acel tânăr.

— Cum îl cheamă? l-am întrebat.

— A, da… Îl cheamă Jay Parini, mi-a răspuns.

— Păi, domnule profesor, i-am spus, eu sunt Jay Parini!

El a făcut ochii mari:

— Vai de mine! Mare păcat. Oricum, dumneata vino. Vino, și gata!

Înainte să-și reia plimbarea, m-a întrebat, pe un ton de tânguială:

— Ai cumva două jachete?” (p. 76-77)

E minunat că Parini a creat o imagine ușor histrionică a lui Borges, despre care știm, cum a mărturisit chiar el, că era mai curând un timid. Pentru Parini, intrat în rol de scutier, Borges este Don Quijote.

Jorge Luís Borges este construit, ca personaj, în imagini cinematografice, una poetică, în registrul beatitudinii (sau al exaltării), cealaltă, deși pare pur omenească, este dintr-o comedie construită cu rafinament. Borges și Parini actualizează perechea Don Quijote-Sancho Panza. Cervantes este un subiect constant pentru cei doi, mai ales că Parini, venit să facă un doctorat despre poezie, nu citise nici romanul picaresc, nici poezia argentinianului. Nu-i nimic, îl liniștește Borges aflând că nici despre Șeherezada nu auzise tânărul american refugiat la studii în Scoția, o carte clasică te va găsi ea pe tine, la momentul potrivit.

Prima imagine a uluitorului Borges septuagenar are în prim-plan țărmul Mării Nordului. Borges urcă pe o dună abruptă și, cu bastonul în aer, cu ambele brațe îndreptate spre cer, răsucit cu spatele către mare, căreia i se aude pe fundal foșnirea, recită în engleza veche un poem intitulat „Corăbierul”. Concomitent, altcineva traduce poemul, de pe plajă, în engleza actuală. Borges pare el însuși un zeu, vorbindu-le muritorilor despre infinit.

A doua imagine este desprinsă din călătoria pe care o fac împreună, Quijote și scutierul său, prin Scoția, pe urmele, de exemplu, lui Robinson Crusoe. Orbirea, zice Borges, este insula mea. Morala acestei capodopere ar fi să faci totul cu ce ai la îndemână.

Cei doi ajung seara la un loc de cazare, singurul din localitate. Le deschide ușa doar pe jumătate o femeie suspicioasă, cu nasul „ca un clonț”. Le cere banii pe loc și le oferă amândurora o cameră cu un singur pat. Nici vorbă de două camere sau de două paturi. Călătorii n-au de ales, plătesc și pleacă să ia masa vizavi. Borges bea bere, destul de multă bere. Se întorc la cazare și tânărul Parini îl trage după el pe poetul destul de greoi (și orb, și binișor băut), până la etajul întâi. Cu Borges lângă el, Parini se simte ca la o oră la care a venit cu lecția nefăcută, cam neputincios.

Cum toaletă nu există decât în camera proprietarei, este necesar un prim popas acolo. Al doilea vine destul de repede, căci pe Borges „îl cheamă natura”, vrea iar la baie. Cei doi bat la ușa femeii, care, cocoțață în vârful patului, așteaptă să se sfârșească pelerinajul.

Există și un al treilea drum spre baie, doar că cei doi nu mai bat la ușă, intră direct. Tânărul îl duce pe Borges la toaletă, se asigură că se descurcă, închide ușa și așteaptă. Însă așteptarea se prelungește mult și proprietara, care nu dormea, îi povestește lui Parini cum, cu 7 ani în urmă, îi murise soțul: intrase în toaletă (nu în aceeași toaletă, totuși) și nu mai ieșise. Femeia se gândește că s-ar putea repeta nenorocirea și ar vrea să cheme salvarea. Nu e cazul, până la urmă apare și Borges, care, aflând povestea cu soțul mort în toaletă, mărturisește că și tatăl lui a murit la fel: stând pe vasul de la toaletă. Borges îi cere femeii scuze pentru deranj, pentru neliniștile produse, el nu i-ar face așa ceva, să-și dea duhul acolo, este politicos și cuceritor. Nu e de mirare că proprietăreasa, zâmbindu-le pentru prima oară de când se aflau în casa ei, răspunde amabil:

„Dacă vă vine să faceți, domnule, trebuie să faceți, nu?” (p. 168)

Sigur că lui Borges i s-a părut că replica este dintr-un roman al lui Sir Walter Scott.

În cameră miroase a mucegai, așternuturile sunt jilave, salteaua e proastă, Borges are spasme, dar visează colorat. Parini e, de mai multe ori, aproape să cadă din patul pe care îl împarte, nu are încotro, cu Borges, căruia nu-i citise încă nicio poezie.

În călătorie, Borges poartă un singur costum: maro, cu cravată colorată pe care erau imprimați pești aurii în cascade portocalii. Are pijama galbenă, de mătase.

Este foarte greu să-l încadrezi pe Borges, cel evocat și de Manguel atât de sobru, în categoria personajelor de tragicomedie. Jay Parini reușește să schimbe registrul, cu ironie fină și autoironie, fără să-i afecteze grandoarea. Iată o traversare cu barca a unui lac de legendă.

Cei doi călători ajung în apropiere de Lock Ness și Parini are ideea de a traversa lacul cu o barcă obișnuită, deși exista și una cu motor. Într-adevăr, Borges e încântat, mai ales că Parini știa să vâslească. Le intră apă în pantofi, căci pe fundul bărcii se făcuse băltuță, inconvenient minor. Lumina soarelui de amiază îi coboară pe chip argentinianului și îl face să murmure un cântec. E foarte multă liniște, se aude în apropiere și un salt de păstrăv, nu de monstru.

„—Nessie e-un mit.

— Mythos, în grecește, mi-a întors el vorba, nu-i o poveste falsă, ci o poveste care-i mai mult decât adevărată. Mitul este o ruptură în țesătura din care-i croită realitatea, iar prin asemenea fisuri se revarsă energii uriașe. Poveștile noastre, poemele noastre au și ele sfâșieturi din acea țesătură, oricât de mici.” (p. 217)

Barca este lăsată să plutească în derivă. Și, brusc, Borges se ridică în picioare în barcă și, cu bastonul îndreptat spre cer, recită Cântecul Creației. Parini sare ca ars, regretând abia acum ideea de a-i face lui Borges o așa surpriză:

„Fiți atenți, Borges! i-am strigat, dar el își tot muta greutatea când pe un picior, când pe celălalt, ca să-și mențină echilibrul, apoi și-a ridicat bastonul înspre cer și a început, cu o voce gâjâită, să răcnească niște versuri care aduceau a poeziei anglo-saxonă și care au reverberat pe suprafața apei. Stați jos cu grijă! am țipat și eu la el, încercând din răsputeri să echilibrez barca.” (p. 225)

Inevitabilul se produce. Barca se răstoarnă și Borges, care nu știe să înoate, este tras la suprafață de Parini – tânărul are calificare de salvamar, se descurcă. Scufundat cum e, Borges nu dă drumul bastonului. Bătrânul poet e urcat, cu chiu cu vai, în cealaltă barcă, cea cu motor, de către proprietarii localului. În locul hainelor ude, îmbracă fiecare ce se găsește și stau seara lângă un șemineu. În lucruri de căpătat, fără costumul maro și cravata cu pești, Borges nu mai seamănă cu Borges, asta până când tânăra Ailith le cântă la chitară o altă versiune din Cântecul Creației, Beowulf. Remontat, Borges se ridică să danseze și se declară fanul tinerei Ailith.

În alt episod, este vorba despre vizita celor doi la o bibliotecă celebră datorită întemeietorul ei, un bogătaș iubitor de cultură. Borges l-a speriat pe directorul bibliotecii cu dorința lui de a gusta, la propriu, cărțile. Apoi l-a uluit când, în depozitul de cărți care-i amintea de biblioteca argentiniană, a pus capul pe o copertă ca pe o cruce.

Mașina este Rosinante, funcționează în general, dar are și partea ei imprevizibilă. Afară e furtună și Borges deschide portiera, recitând versuri din Shakespeare, înainte ca Parini să-l împiedice să iasă, în vreme ce mașina, aflată în pantă, o ia singură înapoi. Frâna de mână nu funcționează, frâna de picior, mai greu.

Când reușește s-o oprească pe Rosinante, își dă seama că Borges a dispărut. Căzuse peste un parapet și zăcea în iarbă, cu o rană la frunte. E amețit, deci, ajutat de un localnic, Parini îl duce la spital, căci, așa cum spune Milton citat pe dată, „n-a fost o cădere prielnică”. Tânărul vrea să-i comunice asistentei că l-a adus pe Borges, dar se răzgândește, fiindcă evident ea nu știa cine e Borges. Pentru ea, Borges e un pacient bătrân care vorbește în dodii. Doctorița, la rându-i, e întrebată de poet dacă o știe pe Șeherezada. N-o întâlnise. Nu-i nimic, așa e uneori frumusețea, o ignorantă.

Impresia generală este că Borges, bătrân și lovit la cap, divaghează suspect. Parini știe însă că așa e Borges, nu confuz, ci difuz. Dar familia știe? Familia știe!

„I-am dus lui Borges micul-dejun pe-o tavă: o farfurie de șuncă aproape scrum, ouă fierte, pâine prăjită și două pastile albastre, pe care l-am avertizat să nu le ia deodată. Le-a înghițit pe amândouă, dându-le pe gât cu o gură de apă.

— N-are nimic, mi-a spus.” (p. 232)

Borges crede în îngeri și se declară ajutat de îngeri. Cred în Dumnezeu! spune și Parini. Și Dumnezeu crede în tine, băiete! vine replica borgesiană.

Poetul e sublim și ridicol în același timp. Orbirea este un dar, care-i permite argentinianului să nu vadă ce n-ar trebui să vadă nimeni, îl ferește de urâțenia lumii, de imaginea propriei bătrâneți, de regretul și de umilința unei stări precare.

Explicațiile autorului arată că este vorba despre autoficțiune. Adevărul nu poate fi reprodus cu exactitate, totul ține de memorie, formă a imaginației. Iar Borges are, în roman, exact această teorie a vieții care e în sine o ficțiune, un vis. Când oamenii se întâlnesc, visele (viețile) lor se suprapun. Fiecare pătrunde în viața celuilalt, care a devenit temporar viața lui.

Deci întâlnirea lui Jay Parini cu Borges a existat în realitate. La final, apare o fotografie fără legendă, Borges e ușor de recunoscut, lângă el, un copil, iar în spate, mult mai tânăr, ar trebui să fie Parini. Nu se precizează nici anul în care s-a făcut fotografia, probabil 1971.

Titlul cărții lui Jay Parini trimite fără echivoc la o proză cunoscută a scriitorului argentinian, „Borges y yo”, care are ca temă relația cu „celălalt”, cu referire la multiplicarea lăuntrică a eu-rilor, idee reprezentată metaforic prin structura labirintului. Întâlnirea cu Borges este o întâlnire cu sinele, într-un moment de grație, când nu mai contează diferența dintre viața reală, niciodată trăită deplin, și cea imaginară, singura opțiune a creatorului.

Câteva date despre autor găsim în prezentarea editurii:

JAY PARINI s-a născut în 1948, în Pittston, Pennsylvania. După studii de filologie și un doctorat obținut în 1975 la University of St. Andrews, în Scoția, devine profesor de limba engleză și predă vreme de șapte ani la Darmouth College din New Hampshire, Hanover. Din 1982 se mută la Middlebury College în Vermont, unde activează și în prezent. Este autorul mai multor volume de poezie, printre care House of Days (1998) și The Art of Subtraction: New and Selected Poems (2005). Este, de asemenea, un reputat critic și istoric literar, volumele sale John Steinbeck (1995), Robert Frost: A Life (1999), Why Poetry Matters (2008), Promised Land: Thirteen Books that Changed America (2008) fiind foarte apreciate în Statele Unite. Parini are o bogată activitate de editor, coordonând lucrări precum The Norton Book of American Autobiography (1998), British Writers Classics (2003), The Oxford Encyclopedia of American Literature (2004). De o deosebită apreciere s-a bucurat și volumul său bazat pe întâmplări reale Borges și eu. O întâlnire (Borges and Me: An Encounter, 2020; Humanitas Fiction, 2023), aflat pe lista lungă a Highland Book Prize în 2021 și în curs de ecranizare. Romancier de mare succes, Jay Parini a publicat opt romane, dintre care amintim Ultima gară (The Last Station, 1990; 2007; Humanitas Fiction, 2009, 2022), Călătoria lui Walter Benjamin (Benjamin’s Crossing, 1996; Humanitas Fiction, 2023), The Apprentice Lover (2002), Rătăcirile lui Herman Melville (The Passages of H.M., 2011; Humanitas Fiction, 2013) și The Damascus Road: A Novel of Saint Paul (2019). Parini locuiește în Vermont, fiind colaborator permanent al mai multor publicații, precum The Guardian și The Chronicle of Higher Education, iar cu articole de opinie contribuie la site-uri renumite, precum CNN, Salon și The Daily Beast. Cărțile sale sunt traduse în peste treizeci de limbi.

Las mai jos alte fragmente:

„Îi sunt escortă prin Highlands, într-un fel de pelerinaj bizar. Am atâtea să-ți povestesc. Nu-i ușor să fii cu el. Și totuși, Borges are mai multe povești în mintea și în sufletul lui decât oricare alt om în viață. Vorbește fără întrerupere, dar rar se întâmplă să mă plictisească, deși mă simt pierdut în vorbăria lui. E ca și cum ai încerca să treci peste un curs de apă năvalnic, de pe un mal pe celălalt, călcând numai pe niște pietre ude, pe care-ți alunecă pașii. Întruna cad în apa rece ca gheața, dar ies apoi la suprafață și merg mai departe spre malul opus.” (p. 210)

„Știi, am să scriu, cât de curând, Regele Lear, mi-a spus, când am demarat. Simt cum îmi vine inspirația.” (p. 290)

„—Poți să mă numești Șeherezada, mi-a replicat el. Cele O mie și una de nopți sunt pentru mine sursa tuturor lucrurilor pe care le fac.

— Și, de fapt, cine a scris poveștile acelea?

— Eu le-am scris. Eu am scris totul.

— Asta-i o balivernă.

—Nu, e-adevărat. Pe fiecare dintre clasici l-am scris de mai multe ori. Ceea ce, bineînțeles, i-a enervat frecvent pe contemporanii mei.” (p. 184)

„Monștrii mie-mi provoacă milă, a zis Borges. Toți cititorii și-i aleg drept ținte ale urii. Eu nu detest fiara, sper că vă dați seama. Nu este o fiară și-n dumneavoastră, McTaggart?” (p. 267)

„Viața mea, practic, n-a fost altceva decât un zbor înspre uitare.” (p. 308)

„Spinoza, dragul și strălucitul de Spinoza, spunea că toate lucrurile tânjesc să-și păstreze starea în care se află. O piatră își dorește să rămână piatră. Tigrul își dorește să fie tigru. Eu vreau să fiu Borges și nu mă pot abține să fiu Borges, și este ceva de admirat în asta, ceva etern. Iar dumneata, Giuseppe, ai să persiști în a fi Giuseppe – chiar și când aceste trupuri amărâte se vor pierde.” (p. 308)

„N-ai citit cartea lui Mark Twain despre Mississippi? Era pilot de vas cu aburi pe fluviu – asta era profesia lui dintâi, până să devină scriitor. Învățase cum să citească suprafața fluviului și putea spune după vălurele ce adâncimi se găseau dedesubt. Ai putea spune că era un text. Suprafața unei ape e-ntodeauna un text. Ochiul deprins va ști ce obstacole se-ascund în profunzimi și cum trebuie abordați curenții. Când eram tânăr, am învățat să citesc o carte, rămânând atent la ce se găsea în afara textului propriu-zis, în marginile lui sau printre rânduri. Ba chiar și printre cuvinte, și printre silabe!” (p. 286)

„— Văd o vale albastră, cu pete albe de oi pe versantul unei coline.

— Albastru fericit sau trist?

— Cel mai fericit din toate. Ca un cer de iunie în ziua nunții.

— Poate-n ziua nunții dumitale. Al meu a fost de-un albastru vinețiu, ca de vânătaie. Până și rozele au mirosit urât, a moarte, din vazele înșirate pe niște mese lungi. Mama mea a plâns pe toată durata ceremoniei, dar nu de bucurie. Înțelegea că tocmai așezasem un obstacol între mine și poezie.” (p. 285)

„Borges aștepta de la mine să mă descopăr pe mine însumi, așa cum îl descoperise el pe Borges, acea mască aparte, care ajunsese, cu timpul, să-i țină loc de figură.” (p. 263)

„Nimeni nu te poate învăța nimic. Ăsta-i adevărul numărul unu. Cu toții ne-nvățăm noi înșine. Toată viața mi-am trăit-o în cărți, în biblioteci. Țin minte fiecare bibliotecă prin care am trecut în viață, la fel cum nu mi-am uitat nicio amantă, mirosul fiecăreia, textura pielii, ce gust avea, chiar și cât de luminos părea aerul din jurul ei. Sau cât de întunecat.” (p. 131)

„Eu nu mai simt nevoia să păstrez aparențele. Este și ăsta unul dintre avantajele vârstei înaintate. Nimic nu mai contează prea mult, și foarte puține lucruri mai contează.” (p. 115)

„Descrierea înseamnă revelație, mi-a spus.” (p. 115)

„Orice ți se filtrează prin memorie devine ficțiune, vezi dumneata. Fictio – pe latinește, înseamnă să dai formă lucrurilor. Las unele detalii, suprim altele – și Borges a urcat pe-o creastă a valului gândirii, după ce a făcut o pauză foarte scurtă: le rămâne zeilor să decidă care îngeri se cocoață pe umerii cui anume.” (p. 112)

„Îi sunt recunoscător domnului Carnegie, a continuat Borges. Era un omuleț cam prostovan, din câte am auzit, dar și foarte bogat. Știa cum să-nmulțească dolarii. Probabil că-i un dar să poți înmulți lucrurile. Eu am încercat, deși n-am reușit, să-l înmulțesc pe Borges.” (p. 139)