Ena și nemaipomenita ei întâmplare

Nemaipomenita întâmplare a pripitei Ena nu e o carte, ci e o cărticică, delicată ca o bijuterie argheziană din „Cartea cu jucării”.

Când i-am citit titlul, m-am gândit la mămăligă, fiindcă despre ea se spune că este „pripită”, adică grăbită – se grăbește procesul preparării ca să fie masa gata mai repede. Primul merit pe care-l găsesc acestui titlu este, așadar, recuperarea unui cuvânt: „pripită”.

Mi-a plăcut și numele personajului, pentru că nu l-am mai întâlnit nicăieri, ceea ce îi dă protagonistei o calitate în plus. Nu că Ena nu ar avea suficiente calități care să o facă deosebită, nici vorbă. Dar înainte de a vorbi despre calități, să vorbim despre problema Enei. Minunata carte care îi este dedicată începe cu o ușoară modificare de sens, dacă ești suficient de atent la acel „A fost o dată…”, deosebit de obișnuitul „A fost odată…”. Tonul tot de poveste rămâne:

„A fost o dată la 12 834 597 073 de cazuri o buburuză fără buline. Așa s-a născut, deși ambii părinți erau îmbulinați întocmai ca la manual. Mai mult, bunicii, străbunicii, unchii, mătușile, frații și verii ei n-au avut și n-aveau nicio bulină lipsă. Iar ea, Ena, nici măcar una, mică-mititică. Șocul în familie și, apoi, în comunitate a fost puternic și îndelungat. În loc să fie admirată și invidiată pentru că era o raritate cum nimeni nu mai văzuse vreodată, n-a avut decât de suferit. Și ea, și ai ei au tot sperat într-o minune: că o să-i apară, la un moment dat, bulinele. Dar vremea tot trecuse, timpul să meargă la școală venise, și nimic.”

Când crește, Ena devine o adolescentă tipică, precaută, neîncrezătoare în forțele ei, dornică să afle cine îi trimite bilețele cu „Te iubesc!” Se teme să nu fie victima unei glume nepotrivite. Fata se pregătește pentru Medicină. Va reuși, fiindcă este inteligentă și tenace. Balul de absolvire este un eveniment așteptat, despre care știe că-și va aminti toată viața. Pentru toți, balul acesta este memorabil. Încă o dată, Ena se va afla, fără voia ei, în centrul atenției.

„Directorul liceului, care era pe scenă, fiindcă tocmai se pregătea să ia cuvântul și să deschidă balul, i-a răspuns, după ce și-a reglat vocea:

— Te-ai îmbulinat…

— Da, așa e, ca să semăn și eu cu ceilalți! Nu vreau să mă priviți ca pe o ciudată. Vreau să fiu o buburuză ca oricare alta.”

Ce interesant este să ne gândim că acest adjectiv, „pripită”, ajunge, până urmă, să o definească. Ena rămâne deosebită, dar într-un fel pe care ceilalți îl acceptă mai ușor și care o face simpatică.

„Voia ca măcar la final să nu mai atragă atenția asupra ei, să treacă neobservată, să nu mai audă glumele și glumițele acelea nesărate. Și uite că nimeni din toată sala aia uriașă nu se uita în altă parte, ci doar la ea.”

Orice ar face, Ena rămâne aparte. Iar celorlalți nu au decât să accepte această realitate. Sunt câteva lucruri la care ne gândim serios, după ce am aflat povestea Enei: la discriminare și la suferința de a fi diferit, dar și la paradoxul că, dorindu-ne să fim speciali (creativi, fără seamăn pe lume), când ni se întâmplă asta, ne dorim să fim asemenea celorlalți. Năzuim mereu la ce nu putem avea. Și nu suntem nici suficient de atenți, atenți cât s-ar cere la lumea în care ne dorim să fim acceptați. Ne lăsăm absorbiți deplin de problemele noastre și nu mai vedem chiar limpede în jur. Altfel, am putea reconstitui exact modelul existențial pe care-l râvnim, modelul cu buline potrivit colorate.

Desigur, o explicație ar fi și că acolo unde toți văd bulinele în negru, Ena le vede în alb. Se întâmplă așa pentru că fata este „pripită”, dar și datorită puterii ei de a rămâne luminoasă într-un mediu plin de prejudecăți.

Ilustrațiile lui Bajko Attila au culori calde și linii fine, elegante, potrivite cu tonul duios al istorisirii. Dacă n-ar fi buburuză, Ena ar putea fi foarte bine o fată invitată la dans de un băiat, așa cum se vede și din imaginea cu felinar, ornamente vegetale și inimă albă, atotcuprinzătoare, de pe fundalul uneia dintre pagini.

Nemaipomenita întâmplare a pripitei Ena aduce în atenție, cu sensibilitate și umor, problema inadecvării și ne spune voalat ce putem face totuși, atunci când credem că nu putem face mai nimic. Scrisă dintr-o răsuflare, istoria Enei nu este deloc „pripită”, așa cum se întâmplă să fie protagonista.

Nemaipomenita întâmplare a pripitei Ena de Robert Șerban