Fata care s-a transformat în bețișoare

„Încă nu-mi venea să cred. Dar, chiar dacă era incredibil, era adevărat.” Natsuko Imamura

În cartea aceasta, Natsuko Imamura folosește o tehnică narativă impecabilă, care face imposibilă (sau greu predictibilă) anticiparea evenimentelor și evoluția lor. Cititorul nu are nici cea mai mică idee de ce s-ar putea întâmpla. Este mereu luat prin surprindere de întorsătura lucrurilor prezentate în stil detectivist, cu informații clare și precizări făcute în ritm rapid, ca într-o analiză de caz.

Apoi, ceva se schimbă și, un timp, ai impresia că proza analizează din punct de vedere psihologic apariția frustrărilor și a complexelor, a mecanismelor de instalare a obsesiei. De la un moment încolo, fiecare dintre cele trei povestiri care alcătuiesc volumul intră în zona unui fantastic subtil, absolut neobișnuit. Elementele care compun dimensiunea fantastică a povestirilor sunt, fiecare în parte, recognoscibile. În sinteza lor rezidă farmecul straniu al acestui tip de literatură. Cele trei povestiri sunt: Fata care s-a transformat în bețișoare, Nami, care a fost în cele din urmă nimerită și Amintirea unei seri.

În prima povestire, bețișoarele nu sunt de chibrit, ci din acelea folosite la masă, în loc de furculiță. Viața Asei este urmărită în diverse etape și la diverse vârste, cu atenția fixată asupra unui singur aspect. Asa ar dori să scape de un fel de obsesie, de o ciudățenie: nimeni nu mănâncă din mâna ei. Nu poate hrăni pe nimeni, nici oameni, nici animale.

Celelalte informații referitoare la personaj au rol de contextualizare, fiind tratate ca nesemnificative, cu toate că în tabloul general fiecare detaliu tinde să aibă importanța lui. Asa se mută împreună cu mama la o bunică și are, brusc, lucruri pe care nu le avea înainte („O canapea, un covor, o telecomandă TV, un duș, un cuptor cu microunde…”, p. 10). Mama se îmbolnăvește și moare. Bunica moare și ea, impresia fiind că din pricina otrăvirii, nu înainte de a fi aruncat asupra fetei stigmatul vinovăției. Fetei i se induce, cu sau fără voie, din perioada copilăriei, impresia că este vinovată. Din pricina Asei cei apropiați au de suferit.

Totul începuse la grădiniță cu refuzul unui coleg de a gusta semințele de floarea-soarelui aduse de Asa de acasă anume pentru el. Situația se repetă, la școală, cu niște fursecuri refuzate categoric. Asa nu înțelege motivul acestui refuz, dar contabilizează respingerea. Adevărul era că băiatului nu-i plăceau deloc fursecurile, mai ales cele cu stafide, nu le putea suporta, nu avea nimic personal cu Asa. Discuția lămuritoare nu are loc, așa că fetița rămâne concentrată la o problemă fără rezolvare. I se pare că este ceva în neregulă cu ea, iar incidentele menite să-i valideze această convingere se tot adună.

Până și peștii din acvariile laboratorului de biologie îi refuză mâncarea, preferând să sufere de foame, până când apare celălalt elev responsabil cu hrănirea lor. Fiind de serviciu la cantina școlii, Asta constată că salata pe care o servea ea rămăsese neatinsă – e drept că se aflase de un incident, din alt oraș, referitor la o intoxicație alimentară. Incidentul străin de comunitatea lor este corelat cu prezența Asei în sala de mese a școlii. Fata se trezește într-o situație gravă, de respingere și de hărțuire, despre care nici nu are cu cine vorbi acasă:

„Asei i-a venit rândul să se ocupe de servirea mesei la cantină. Meniul cuprindea orez, lapte, tocăniță cu carne de vită, salată de păstăi verzi și mere. Se pare că sursa intoxicației alimentare de la nuntă fuseseră păstăile verzi servite ca garnitură la felul principal. Era vorba despre păstăi cultivate în Japonia și care nu aveau nimic de a face cu cele folosite la școală, care erau congelate, de import, livrate de o firmă de catering din orașul vecin. Dar, chiar și așa, nici măcar un elev nu și-a pus pe tavă vreun bol cu salată dintre cele pe care le pregătise asa. „Nu vreau!”, „Mi-e frică”, „Încă nu vreau să mor” spuneau unul după altul colegii în timp ce se perindau prin fața ei și a bolurilor cu salată de păstăi verzi. Părea o autentică scenă de bullying. (Asa nu mai fusese hărțuită: nu până atunci, cel puțin.)” (p. 14)

Din victimă, fata devine agresor. Sub amenințare, încearcă să o convingă pe o elevă mai mică să mănânce o cicadă moartă, un gândac. Asa este trimisă la un centru de reeducare, unde trece prin alte experiențe, dar unde găsește și singura reacție ocrotitoare. Preotul centrului, căruia i se destăinuie, o asigură că mâinile ei nu sunt blestemate:

„În seara aceea, târziu, Sensei a întrebat-o pe Asa, care nu se mai oprea din plâns, de ce era atât de supărată.

— Nimeni nu mănâncă! și-a deschis ea sufletul printre suspine. Sensei, sunt mâinile mele chiar așa de murdare?

Sensei i-a luat mâinile pline de lacrimi într-ale sale. Le-a întors pe toate părțile și le-a ridicat până la ochi, examinându-le din toate unghiurile. Apoi, privind-o pe Asa drept în ochi, i-a spus:

— Nu. Dimpotrivă. Mâinile tale sunt nepătate.

În clipa aceea, Asa s-a îndrăgostit.” (p. 22)

De aici înainte, povestea Asei se complică: un accident, o trezire în pădure, niște bursuci, o transformare miraculoasă și o dorință împlinită. Asa devine copac:

„Dintr-odată și-a dat seama că bursucul pe care-l crezuse plecat se întorsese și-și adusese și niște prieteni. Asa zăcea întinsă pe pământ, iar ei hăpăiau molfăind fructele dulci ce căzuseră din pom. Privindu-i cu coada ochiului, fata s-a gândit că, dac-ar fi fost să se mai nască o dată, ar fi vrut să fie copac. Kaki, piersic, măr, mandarin, smochin, moșmon japonez, cireș. Eu, cu fructe dulci pe amândouă brațele, și animale din pădure venind să se hrănească cu ele. Vreau să fiu copac! Să fiu copac… Repetând încontinuu aceste cuvinte în timp ce-și pierdea cunoștința. Așa s-a sfârșit.” (p. 27)

Din lemnul de cedru se fabrică bețișoarele de masă. Și lucrurile nu se încheie aici: urmează odiseea obiectelor care, se dovedește, au fost cândva, asemenea Asei, oameni.

În povestirea „Nami, care a fost în cele din urmă nimerită”, titlul lasă un indiciu. Structura prozei este asemănătoare: o problemă apărută în copilărie, fobie sau fixație, relația de dependență față de medicul curant, respingerea salvatorilor, vindecare parțială, recidivă, abandon, ratare și înțelegerea sensului. Iată un fragment impresionant despre așteptare:

„— Căutați pe cineva?

Nami s-a întors spre el. Băiatul a continuat să vorbească încet.

— Omul acela e important pentru dumneavoastră?

Nami a încuviințat din cap.

— Da.

— Nu vă faceți griji. O să-l puteți întâlni.

Ce voia să spună?

— Pot să-l… întâlnesc?

— Puteți.

— Cum?

— Nu trebuie s-o faceți. Îl purtați în suflet. E destul.

În suflet?

— Adică e destul că mă gândesc la el?

Băiatul a încuviințat din cap.

— Da, e destul.

— Și așa o să-l pot vedea iar pe Nanao?

— Da, o să puteți. E suficient doar să-l așteptați.

— Adică să nu-l caut?

Băiatul și-a dus mâinile la piept.

— Nu e nevoie să-l căutați. Pentru că-l aveți în suflet.

De parcă ar fi văzut ceva acolo, băiatul o privea fix pe Nami între sprâncene.

— Deci, pe cât posibil, să stau într-un loc.

Nami a început să râdă. Și apoi i-a mai spus o dată:

— Nu vă faceți griji. O să-l întâlniți.

Nami simțea că prinsese curaj. A făcut o plecăciune adâncă în fața băiatului.

— Mulțumesc! Mă voi strădui.

— Aveți grijă să nu-l ratați.” (pp. 119-121)

Ultima povestire începe direct, într-un registru absurd.

„Așa am fost de mică. Dacă s-ar fi putut, aș fi vrut să nu merg la școală deloc, ci doar să pierd vremea prin casă. Dar tata nu m-a lăsat. De aceea, cât a durat școala obligatorie, am ieșit cu forța din casă. De afară nu prea am amintiri plăcute.” (p. 147)

Ce păcat, veți spune citind această carte uimitoare până la capăt, că rezolvările apar numai în ultima clipă, câtă risipă de timp și de umanitate! Singura dimensiune care părea că-i lipsește acestei proze, cea filosofică, se dovedește în cele din urmă cea mai puternică, o cheie esențială care își subsumează celelalte tipare și registre narative exersate cu multă măiestrie de Natsuko Imamura, de la investigația socială, la psihologia personajelor și categoria estetică a fantasticului.

Despre autoare găsim câteva date esențiale în prezentarea editurii:

NATSUKO IMAMURA s-a născut în 1980, în orașul Hiroshima. Studenția și-a petrecut-o în orașul Ōsaka, unde s-a stabilit definitiv. A debutat cu microromanul Atarashii musume (Fata cea nouă), încununat în 2010 cu Premiul Osamu Dazai, căruia un an mai târziu i-a schimbat titlul în Kochira Amiko (Aici Amiko) și l-a publicat alături de nuvelele Pikunikku (Picnic) și Chizu-san (Doamna Chizu), volumul primind Premiul Yukio Mishima în 2011. Un alt roman al său, Ahiru, a câștigat Premiul Hayao Kawai în 2016, fiind nominalizat și la Premiul Akutagawa. În 2017, autoarea și-a adăugat în palmares Premiul Nōma pentru Hoshi no ko (Copilul stelelor), aflat de asemenea pe lista de nominalizări pentru Premiul Akutagawa, pe care îl va primi doi ani mai târziu, în 2019, pentru Femeia cu fustă violet (Murasaki no sukāto no onna, 2019; Humanitas Fiction, 2022), roman tradus ulterior în peste douăzeci de limbi. În 2020 i-a apărut volumul de povestiri Fata care s-a transformat în bețișoare (Ki ni natta Asa; Humanitas Fiction, 2023) și în același an Natsuko Imamura a fost răsplătită cu Premiul Cetățean de Onoare al Orașului Hiroshi.