Traducere din coreană de Diana Yuksel
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu
© Humanitas Fiction 2023
Într-o permanentă alunecare între prezent și trecut, romanul Vorbește-mi despre tata, devenit bestseller imediat după publicarea în Coreea, este nu numai o melancolică scrisoare de dragoste adresată de către o fiică părintelui ei, ci și o dramă psihologică în care, pe fundalul multistratificat al istoriei coreene recente, amintirile pot vindeca răni adânci și restabili relații de familie fragilizate.
La doi ani de la moartea fiicei sale, Heon, o scriitoare de succes, se întoarce în satul natal pentru a avea grijă de propriul tată. Traiul alături de el îi revelează cât de puțin îl cunoaște, iar pierderile de memorie și insomniile sunt câteva din simptomele declinului lent al acestuia. Heon încearcă să-i reclădească imaginea ca într-un puzzle în care piesele sunt mărturii ale celor apropiați. Secretele fiecărui membru al familiei sunt dezvăluite într-o succesiune de momente emoționante în care poveștile personajelor se suprapun peste povestea Coreei, iar toate pledează pentru rolul cathartic al sincerității.
Tatăl, căci nu are un nume, este la prima vedere un personaj dintre cele mai obișnuite. Născut în 1933, când Coreea se afla sub ocupație japoneză, neșcolit și aproape singur pe lume de la o vârstă fragedă, nu numai că-și va întemeia o familie, dar le va și oferi tuturor copiilor o educație universitară, în ciuda veniturilor sale cu totul nesigure și precare din agricultură. Însă în spatele acestei fațade a tatălui se află numeroase secrete. Viața acestuia, redescoperită de Heon – fiica preferată, dar și cea înstrăinată, părând, dintre toți, să-l cunoască cel mai puțin –, se oglindește în copiii săi, în adulții care au devenit. Dincolo de portretul complex al unui tată, romanul lui Kyung-sook Shin surprinde cu acuitate relații și secrete de familie, reliefează pierderile dureroase din război, deschizând larg o fereastră spre umanitatea personajelor.
„Un roman puternic, obsedant, despre familie, pierdere si paternitate.“
Book Riot
„Delicat, dar pătrunzător, Vorbește-mi despre tata este un portret de familie – deopotrivă intim și universal, dar, mai presus de orice, uman –, realizat cu multă sensibilitate.“
Kirkus Reviews
„Precum viața, acest roman este o meditație digresivă în care momentele de tristețe alternează cu cele de o frumusețe cutremurătoare.“
Publishers Weekly
„Kyung-sook Shin pendulează între detaliul cotidian și extraordinarul supraviețuirii, prin intermediul a numeroase voci (frații mai mari, mama, camaradul din război) și mijloace (scrisori, amintiri, schimburi de mesaje), pentru a crea o nouă capodoperă profund empatică.“
Booklist
„Vorbește-mi despre tata este cea mai onestă și echilibrată meditație asupra înstrăinării pe care o aduce cu sine maturizarea.“
Word Without Borders
Kyung-sook Shin este una dintre cele mai apreciate scriitoare contemporane și autoarea coreeană cu cel mai mare succes internațional, supranumită în Occident „prima doamnă a literaturii coreene“. Rapiditatea cu care s-au impus romanele și volumele sale de povestiri i-a făcut pe criticii literari să vorbească despre „sindromul Kyung-sook Shin“. S-a născut în 1963 la Jeong-eup, în provincia Jeolla, și a absolvit cursurile Institutului de Arte din Seul. Face parte din „generația 368“ (sampallyuk sedae), a celor care, născuți în anii ’60, au urmat studiile universitare în anii ’80, perioadă tulbure din istoria Coreei, dominată de proteste sociale. În 1985 a publicat volumul de proză scurtă Povești de iarnă, pentru care a primit Premiul Munye Joongang, acordat scriitorilor debutanți. Cărțile care au urmat – Aici era cândva o orgă (1992), Tristețe profundă (1994), Camera singurătății (1995), Mâncătorii de cartofi (1997), Câmpurile de căpșune (2000), Violet (2001), Dangătul clopotelor (2003), Dansul privighetorii de primăvară (2007; Humanitas Fiction, 2017), Ai grijă de mama (2009), Voi fi acolo (2010; Humanitas Fiction, 2015), Femei neștiute (2011), Povești pentru fiica mea (2013) – i-au adus recunoașterea în întreaga lume, romanul Ai grijă de mama fiind tradus în peste patruzeci de țări. În 2021 îi apare cel mai recent roman al său, Vorbește-mi despre tata (Humanitas Fiction, 2023). Este, de asemenea, autoarea a două lucrări de nonficțiune. De-a lungul timpului, Kyung-sook Shin a fost recompensată cu numeroase premii naționale și internaționale: Premiul Hanguk Ilbo (1993), Premiul Hyundae pentru literatură (1995), Premiul Manhae pentru literatură (1996), Premiul pentru literatura secolului XXI (2000), Premiul Yi Sang (2001), Prix de l’Inaperçu (2009), Premiul „Cel mai bun roman străin al secolului XXI în China“ (2011), Man Asian Literary Prize (2011), Premiul Hoam pentru literatură (2013).
***
Fragment
Pe podul acela l-am întâlnit pe tata.
Un capăt al podului era în afara orașului, iar celălalt era în oraș, unde se aflau și școala mea, stația de pompieri, piața ambulantă, primăria, secția de poliție, tribunalul și celelalte. Copiii din satul nostru mergeau la școala de la intrarea în oraș. Majoritatea, pe jos. Toate drumurile treceau pe la școală. După ce ieșeam de pe ulița din dreptul porții, o luam pe drumul cel nou și o țineam tot pe el până la școală ori pe drumul de pe malul apei. Dacă trebuia să mă grăbesc să ajung la școală, o luam pe drumul cel nou, dacă aveam timp suficient, mergeam pe malul apei, de-a lungul căreia era o pășune. Pe câmpul acela, printre miile de buruieni care îl năpădeau, primăvara înflorea volbura și se găseau o mulțime de fragi. Mă strecuram printre florile pline de rouă și mâncam fragi pe săturate. Îmi lăsam ghiozdanul la marginea câmpului și mă lungeam în iarbă. Chiar dacă, întinzând brațul să culeg frăguțele, mă înțepam într-un spin și vedeam o picătură de sânge ivindu-se pe piele, bucuria aceea de a-mi umple căușul palmei cu fragi era unică, o puteam simți doar pe drumul spre școală. Frăguțele, care încă nu erau bine coapte, dar care a doua zi dimineața erau numai bune de cules, se ițeau dintre frunze sau se ascundeau pe sub ele. Dacă se uita vreun alt copil după frăguțe, le ascundeam, acoperindu-le cu frunze de volbură și, ca să știu doar eu unde erau, lăsam în urmă un semn. Astfel, când ieșeam de pe drumul de lângă câmp, cu marginile pantalonilor îmbibate bine de rouă, praful de pe drumul cel nou mi se lipea de pantaloni, îngreunându-i. Mergeam o vreme pe șoseaua cea nouă, când la deal, când la vale, apoi o luam pe un drumeag lateral, care trecea printre orezării, și, înainte să intru iar pe drumul cel nou, îmi ieșeau în cale câteva morminte ca niște movilițe de pământ. Cum acestea se aflau cam la jumătatea drumului între școală și casă, aici era locul în care se odihneau copiii care mergea pe jos spre școală. Copiii însă nu puteau sta locului nici atunci când se odihneau, așa încât ba se alergau unii pe alții, ba se împingeau sau, încercând să se cațăre pe morminte, alunecau și distrugeau iarba de nu mai creștea la loc. Aceasta era ruta celor mai mulți copii din sat până intrau la școala gimnazială. Școala gimnazială se afla în centrul orașului, așa că pentru a ajunge acolo copiii luau autobuzul sau mergeau cu bicicleta și treceau negreșit râul pe podul Daeheungni.
Ce anotimp să fi fost atunci? Tata nu purta haine cu mânecă scurtă, dar nici nu era gros îmbrăcat, deci trebuie să fi fost fie pe la sfârșitul primăverii, fie pe la început de toamnă. Zilele erau oare mai lungi? Podul era destul de aglomerat. Era un du-te-vino între cei care se îndreptau spre oraș și cei care ieșeau din urbe. Dintr-un motiv oarecare, eu mă aflam pe partea aceasta a podului, îndreptându-mă spre centru, iar tata venea încoace, dând să iasă din oraș. La început nu mi-am dat seama că bărbatul care traversa podul era tata. M-am oprit din mers, încercând să mă lămuresc. Era chiar tatăl meu. Ce jenă să mă întâlnesc cu cineva din familie într-un loc neașteptat! M-am oprit, privind înmărmurită spre tata, care venea spre partea aceasta a podului. Tata era încă tânăr, de înălțime potrivită, iar pielea lui albă și nasul drept, care-i împărțea fața în două părți egale, n-aveau nimic de-a face cu înfățișarea unui țăran. Tata nu ridica niciodată vocea, cum făceau alți oameni pe-atunci, iar când se afla între alți bărbați, era într-atât de tăcut, încât părea un sihastru. Cu toate că nu era deloc vorbăreț, tata era mereu înconjurat de prieteni. Frații mei le ziceau „nene“. Îmi amintesc și acum, după atâția ani, cum le spuneau fiecăruia: nenea Muntele-de-la-Miazănoapte, nenea Marele Înțelept, nenea Primăvara-care-va-veni și nenea Sarea-în-bucate. Dacă ne întâlneau pe undeva, în afara casei, ne tratau ca pe propriii lor copii. Dacă treceau cu bicicleta pe stradă, ne luau pe portbagajul din spate, dacă erau la un magazin, cumpărau alimente și ni le puneau în brațe, iar cunoscuților ne prezentau drept „fiica“ sau „mezinul“, după care foloseau numele onorific al tatei. În clipele acelea, în vocea prietenilor tatei se simțea bucuria de a trăi împreună pe lume și multă încredere. Dar în ziua în care l-am întâlnit din întâmplare pe pod, tata nu emana nimic din toate acestea.
Umerii căzuți, peste umeri, un pulover ponosit, cămașa șifonată vârâtă într-o pereche de pantaloni prea largi… Când și-a ridicat capul plecat, afundat în gânduri, era cât pe ce să-mi întâlnească privirea. Am întors repede capul într-o parte. S-a întâmplat cât ai clipi. M-au orbit razele soarelui reflectate de suprafața apei. Surprinsă de gestul meu de a-mi evita părintele, m-am întors, căutându-l din priviri. Nu m-a văzut pe partea opusă a podului. Își continua drumul cufundat în gânduri, izbindu-se ușor de alți trecători. Silueta lui lălâie se pierdea în mulțime. Părea extrem de mărunt și de neînsemnat printre ceilalți, rămas în urmă, ca unul care, atins de o cruntă dezamăgire, nu mai avea puterea să se țină pe picioare. Gârbovit, tata a traversat podul. Când era să se piardă din nou în mulțime, am grăbit pasul și m-am luat după el. Mergea șchiopătat, probabil din pricina flecurilor pantofilor, care într-o parte se tociseră mai tare. Razele soarelui, mulțimea, zgomotele, umbrele, toate acestea mi-au acoperit ochii ca o pată, și tata s-a făcut nevăzut, aidoma unui punct minuscul în zare.
Tata s-a îndepărtat treptat de mine, ceea ce mi-a sădit în suflet un sentiment cumplit de vină fiindcă în ziua aceea îl evitasem.
În momentul în care în tren se anunța că următoarea oprire era la J., am auzit-o pe fiica mea spunând: „Mamă, am ajuns.“ Am clipit o dată. Mi se părea că mă scutura de umăr. Am închis cartea, care rămăsese deschisă. O deschisesem cu gândul să citesc încă din gară de la Seul și așa a rămas. „Trenul va ajunge în curând în stația J. Asigurați-vă că v-ați luat toate bagajele și obiectele personale. Vă mulțumim.“ În timp ce răsuna din nou anunțul, iar eu mă străduiam să dau jos valiza de pe suportul pentru bagaje, era să mă dezechilibrez, și atunci am auzit din nou vocea fiicei mele spunând: :„Mamă, ai grijă!“ Un controlor de bilete care trecea pe-acolo mi-a dat jos valiza și a așezat-o în picioare.
Condițiile din tren sunt din ce în ce mai bune. Gândul ăsta îmi revine de câte ori călătoresc. De data aceasta, când mi-am dat jos jacheta cu gândul de a o așeza pe suportul de bagaje, am observat un umeraș agățat lângă fereastra vagonului, pe care se puteau lăsa hainele. Era un umeraș nici prea mare, nici prea mic, atârnat cu grijă lângă geam. Nici anunțurile din tren nu mai sunt atât de zgomotoase ca înainte vreme. Acum vocea aceea răsună mult mai suav, pentru a nu-i deranja pe călătorii care au adormit. Din pricina asta, tatei, care venise cu mama la Seul să ne vadă, i s-a întâmplat odată ca la întoarcere să treacă de stația din orășelul J. De data aceasta, mi-am luat haina de pe umerașul nou apărut și am privit afară. De când nu mai trecusem prin gara asta? Am încercat să-mi amintesc, dar n-am reușit. Mi-au revenit în minte doar câteva frânturi șterse din imaginea orașului J. de altădată, dar până să ajungă trenul în gară, s-au disipat și acelea. Nici gara nu mai e ca odinioară, când, de cum treceai de turnichete, erai pe peron, la un pas de calea ferată. Dispăruse și controlorul care perfora biletele întinse de călători cu un mic clește. Cu biletul acela perforat puteai să urci direct în tren. Când venea un tren sau când pleca, cei care îi conduseseră pe călători la gară așteptau în fața turnichetelor, iar cei care plecau erau pe peron, întorcându-se spre cunoscuți sau fluturând din mâini în chip de rămas-bun.
Locurile pe care mi le amintesc eu din oraș sunt, în general, cele pe care le știu dinainte de a pleca. Tribunalul, banca, clădirea pompierilor și malurile râului pe care le vedeam în fiecare zi după ce am început să merg la școală. Primăvara, după ce creșteau bobocii verzui, orhideele sălbatice și irișii înfloreau în nuanțe de galben. Până să împlinesc treizeci de ani am continuat să revin acasă, în orașul J., în care îmi lăsasem părinții și frații. Era un loc de care îmi era dor cu sinceritate, căci plecasem de acolo înainte de traumă. Am continuat să mă întorc adesea, chiar și după ce a plecat la facultate și cel mai mic dintre frați. Pentru multă vreme orășelul J. a fost sinonim pentru mine cu casa părinților. La fel era și pentru frații mei, care, tot întorcându-se acasă, au înțeles repede că orășelul era de fapt casa noastră. Casa a rămas mereu în afara peisajului urban, chiar și atunci când orașul a fost promovat la rangul de municipiu. La școala elementară ajungeam mărșăluind patru kilometri pe drumul cel nou, piața în care făcea mama cumpărăturile înainte de vreun ritual comemorativ se afla la patru kilometri și jumătate, școala gimnazială la care eram înscrisă era la cinci kilometri de casă. Cei mai mulți dintre copiii din sat mergeau pe jos la școala primară, iar când treceau în clasele de gimnaziu, învățau să meargă pe bicicletă și pedalau până la școală. Și eu făcusem la fel. După ce am plecat de acasă, când mă întorceam, luam trenul din Gara Seul și coboram după trei-patru ore în gara din J., traversam piața din fața gării, mergeam pe jos până la stația de autobuz, urcam într-una dintre mașinile care mergeau spre Ibam sau Jangseong, Wangnim sau Gochang, ocoleam dealuri, traversam râuri și coboram în sătucul în care se afla casa părintească. Câteodată, dacă nu prindeam autobuzul și aș fi avut de așteptat prea mult sau dacă ajungeam noaptea ori aveam un bagaj mare, luam taxiul din stația de taxiuri aflată pe o latură a gării.
În perioada în care tata avea motocicletă, venea să mă aștepte cu ea la gară când îl anunțam că vin acasă.
Când treceam de turnichete și mă îndreptam spre piața din fața gării, tata, cu ochelarii de soare la ochi și casca de motociclist într-o mână, îmi făcea semn cu mâna liberă. Era felul lui de a-și semnala prezența în mulțime. Îmi amintesc că de fiecare dată mă opream să-l caut din priviri, nefiind obișnuită cu ochelarii lui de soare. Știa că mă opream fiindcă nu-l recunoscusem, așa că îmi mai făcea o dată semn cu mâna, și atunci mă îndreptam spre el. M-a așteptat astfel la gară, cu motocicleta, mai mulți ani la rând și, cu siguranță, venea mereu altfel îmbrăcat, dar mie mi-a rămas în minte doar puloverul bleumarin. Și, fără doar și poate, m-a așteptat în diverse anotimpuri, dar nu-mi mai amintesc decât de momentele de la începutul verii. Puloverul era de un albastru nici prea închis, nici prea deschis, cu fermoar care se încheia până la gât și cu buzunare de o parte și de alta. Tata îmi punea bagajul în coșul din fața motocicletei, pe mine mă așeza în spatele lui și se avânta la drum cu motorul care pufnea și bubuia. Mă țineam strâns de mijlocul tatei, cu mâinile în buzunarele puloverului său, și, în timp ce ne îndepărtam de gară, intram pe drumul dintre câmpuri și orezării, îndreptându-ne spre casă, la urechi îmi ajungea trilul păsărilor, nările mi se umpleau de mirosul orezului proaspăt plantat, iar prin fața ochilor îmi fugeau norii albi de pe cer. Tata îmi spunea să mă țin bine și mărea viteza. În aer plutea un vag miros de ulei. Motocicleta trecea în trombă pe lângă magazinul de electronice al orașului, lăsa în urmă magazinul de biciclete și pe cel de încălțăminte și intra pe drumul dintre câmpuri și orezării, care ducea în sat. Pe drumul acesta era și un cimitir public. De când eram mică auzisem poveștile despre copilul care iese din cimitir în nopțile ploioase ori în zorii zilelor cu vânt puternic și, mergând în picioarele goale, vine în sat să-și caute prietenii. Se mai zicea și că, uneori, o femeie râcâie pământul unui mormânt și plânge în hohote. De ce oare personajele din poveștile cu stafii sunt mereu copii sau femei? Frații mei grăbeau pasul când treceau pe lângă cimitir și se îndepărtau de mine. Rămasă în urmă, îi rugam să mă aștepte. Strigând în urma lor, o luam la fugă, dar dacă nu îi ajungeam, mă trânteam pe jos la marginea drumului și începeam să plâng, înspăimântată și având senzația că cineva îmi așeza o palmă grea pe ceafă. Indiferent ce făceau frații mei, n-ar fi trebuit să îi rog să mergem împreună, nici să plâng și nici să mă trântesc pe jos. Și acum am rămas cu acest regret când îmi amintesc de locul acela. Frații mei, care știau că îmi era frică în cimitir, mă necăjeau astfel ori de câte ori treceam pe acolo. Mi-au rămas amintiri dureroase și înspăimântătoare de atunci. De câte ori treceam cu tata, călare pe motocicletă, întrebam negreșit dacă cimitirul încă mai era acolo. Tata îmi răspundea invariabil „Aici îi“, până într-un an când mi-a spus că cimitirul fusese mutat, căci se făceau planuri de dezvoltare a zonei. Chiar și așa, tot mă mai uit în direcția aceea când trecem prin împrejurimile cimitirului și mă agăț cu și mai multă putere de mijlocul tatei. „Ține-te bine!“ Îmi plăcea grozav vocea tatei purtată spre mine de vânt. Știam că avea să-mi spună asta când treceam pe-acolo. Chiar și după ce depășeam cimitirul, pentru că viteza se mărea, nu mai era de ajuns să mă țin strâns de mijlocul tatei cu mâinile înfundate în buzunarele puloverului său, așa că îmi lipeam și fața de spinarea lui și, cu ochii abia mijiți, studiam grădinile și ogoarele, dealurile și satele din jur. Tata, care mă luase de la gară, se grăbea spre casă. Pletele îmi zburau aiurea în vânt, chiar și peste casca tatei. Coțofenele de pe câmp se speriau de zgomotul motocicletei și își luau zborul, arătându-și burțile cu pene albe. Roțile motocicletei săltau pe drumul plin de hârtoape. Mă țineam tot mai strâns de tata. Agățată de mijlocul lui puternic, închideam ușor ochii, cuprinsă de un plăcut sentiment de siguranță, fără pic de neliniște și fără să mă gândesc vreo clipă că aș putea fi în pericol.
