Uzina artiștilor. Știți textul?!

Uzina artiștilor este un spectacol despre profesionalism în teatru. Dacă lumea însăși e o scenă, așa cum știm de la Shakespeare încoace, atunci efectul de mise en abyme poate fi extins la nivelul societății sau, mai exact, la nivelul istoriei recompuse, ironic și autoironic, din „nunți și înmormântări”, tradiții și obiceiuri. Altfel spus, după spectacolul trupei de la Bacău, vorbim despre istoria ca teatru sau teatrul ca istorie.

Uzina artiștilor ne arată ce se poate și ce nu se poate aduce în teatru, care sunt limitele, unde începe și unde se sfârșesc festivismul, ideologizarea artei, fenomenul kitsch. Toate opțiunile sunt deschise, fiindcă spațiul de joc este un univers în care încap deopotrivă talentul și cabotinismul.

Pe scenă, în regia excepțională a lui Matei Grünberg, se derulează un inventar de procedee și tehnici ale teatrului clasic. Fără îndoială că Uzina artiștilor merită toate superlativele.

Poate că unul dintre cele mai importante mesaje pe care le transmite spectacolul este că orice punere în scenă e o muncă de echipă, iar echipa e greu de ținut împreună. Motivaționalele fac parte și ele din recuzita unei profesii în care contează sensul efortului: pentru cine se face spectacolul, pentru public sau pentru „comisia de la UNITER”?!

În biografia pe care Henri Troyat o scrie despre Cehov, apar frecvente referiri la relația dintre dramaturg, regizor și actori, dezastruoasă de cele mai multe ori. Cehov, de pildă, le cere actorilor să scoată din scenă o colivie cu păsări, adusă acolo pentru a realiza un efect cât mai aproape de real. În Uzina artiștilor, regizorul cu fular roșu, celebrul fular roșu, le cere actrițelor, la un moment dat, același lucru, să nu exprime prea mult, sentimentele să fie „conținute”. Și tot ca în povestea lui Cehov, repetiția generală este mai reușită decât premiera, cu totul ieșită de sub control – o actriță intră în scenă fără costum, alt actor nu știe replicile, un amator este lăsat să improvizeze, apar desincronizări, un rău general îi cuprinde pe toți, în ciuda „cercului energetic” menit să le dea echilibru. Ce se petrece pe scenă se petrece și în culise, așa cum se vede din episodul încăierării lui Brătianu cu Kogălniceanu și a regizorului cu actorul gelos.

Regizorul se află într-o poziție delicată, nevoit să menajeze orgolii și să facă tot felul de compromisuri pentru ca spectacolul să continue. Întrebarea care se rostește obsedant în scenă este: reluăm sau continuăm? Răspunsul dat e mereu același, la fel ca în viață: continuăm! Spectacolul continuă și pe scenă, și în afara ei.

Aproape ireal, dar în consonanță cu această nebunie din Uzina artiștilor, când actrița din fața noastră cânta „Pe pământ le-avem pe toate”, lângă mine, un domn din public a început să cânte și el. La strofa următoare, i s-a alăturat soția. Am crezut că momentul face parte din regie, s-a dovedit însă a fi doar o reacție spontană de regăsire, pe căi subtile, a comunicării cu spectatorii. Cu alte cuvinte, s-a găsit cineva din public să dea replica.

Există spații în care neințiații nu au acces. În culise nu pătrund spectatorii, asta doar dacă scena nu e întoarsă, la propriu, în așa fel încât publicul să aibă privilegiul de a pătrunde în intimitatea unei „uzine” care furnizează emoție. Ochii actorilor întâlnind, de foarte aproape, ochii spectatorilor, în momentul de reculegere, într-o liniște neverosimilă care vine după furtună, vorbesc de la sine despre condiția actorului și rostul teatrului în lumea contemporană. Mi-e greu să cred că a murit cineva. În niciun caz, teatrul. Nu în acest spectacol minunat.