Editura Polirom vă oferă un fragment din romanul Copiii lui Marcel de Ema Stere, câştigătoarea Concursului de Debut al Editurii Polirom – 2020. Romanul va apărea săptămâna viitoare și va fi fi disponibil și în ediție digitală.
O tânără de 28 de ani crede că şi-a găsit vocaţia când renunţă la jobul într-o corporaţie şi decide să plece la ţară, să facă agricultură. O însoţesc iubitul ei, Matei, şi vărul acestuia, Francisc. Împreună găsesc o fermă de închiriat, într-un sat din judeţul Buzău, şi pun bazele unei comunităţi ciudate. Descoperă istoriile locale, dintre care cea mai atrăgătoare este, fără îndoială, cea a dispariţiei lui Marcel Serebreakov – fost copil-minune şi spirit protector al întregii lor aventuri. În numele lui, se trezesc antrenaţi într-un carusel de întâmplări stranii, teorii ale conspiraţiei şi fenomene paranormale.
„Copiii lui Marcel e o carte grăsuţă şi în general veselă, la care am scris (de mână), cu multe întreruperi, vreo nouă ani. Datorită sau din cauza ei am dezvoltat diverse obsesii, asupra cărora m-am documentat intens: trăitul într-o comunitate, cultivarea plantelor, teoriile conspiraţiei, oamenii care dispar… Ca Marcel însuşi, mi-am făcut în bibliotecă un raft de utopişti. Am strâns fotografii, am desenat, am făcut calcule şi tabele. M-am distrat foarte bine, ceea ce vă doresc şi dumneavoastră.”
Mai jos, un fragment în avanpremieră, în lectura autoarei:
https://www.youtube.com/watch?v=S7hoBegSk8Y
Ema STERE este jurnalistă la Radio România Cultural. Doctor în filologie. A fost redactor de carte, asistent universitar, apoi lector universitar la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei (Universitatea din Bucureşti). Din 2006 realizează, împreună cu Attila Vizauer, emisiunea „Vorba de cultură” (Radio România Cultural). A scris adaptări şi scenarii originale pentru teatru radiofonic/ scenă, printre care: Muzicanţii din Bremen (adaptare după Fraţii Grimm, Teatrul Ţăndărică, 2014 – Premiul pentru dramaturgie la Festivalul Internaţional al Teatrelor de Păpuşi şi Marionete „Puck”, Cluj, 2018), Bambi (adaptare după Felix Salten, Teatrul Excelsior, 2016), George Topârceanu, Amintiri din Marele Război (spectacol radiofonic, Radio România, 2019), Femeia, eterna poveste (musical –Teatrul „Stela Popescu“, Bucureşti, 2019), O poveste într-un acvariu (Teatrul Arlechino, Braşov, 2019), Jos comunismul! (spectacol radiofonic cu Vlad Ivanov, 2020 – nominalizat la Premiile UNITER). A publicat povestiri în revistele Iocan şi Capital cultural.
FRAGMENT
„Mi-a rămas amintirea asta, luminoasă şi multiplicată, ca pe ecranele dintr-un magazin de televizoare. Marceloţii se desfăşoară unul câte unul pe deal, până sus, mai mult de bucuria de a sta din nou în aer liber. N-au mare lucru de plantat. Cu un răsad, două, maximum patru în mâini, urcă hotărâţi, atenţi să nu alunece pe noroiul de primăvară. De ce se îndepărtează atât de mult ? Se apleacă greoi, scormonesc în pământul gros ca un clei. Unii şi-au luat creioane, cu care scobesc o gropiţă cât o eprubetă în care să bage rădăcinile nesănătoase, maronii. Pe urmă modelează cu degetul un guleraş de glod în jurul tulpinii. Înfig steguleţe mici de identificare. Îşi îndreaptă spatele, privesc în jur, unii se apleacă din nou şi mai moşmondesc ceva. Ce au plantat ei nu va trăi până a doua zi. Au terminat în câteva secunde, poate un minut, dar rămân aşa, răsfiraţi pe suprafaţa triunghiulară a dealului, ca un desen dintr-o carte de sociologie. E o zi însorită. Îi privesc fără să-i pot recunoaşte, atât de departe sunt, şi mă gândesc la un organism mare, pluricelular, ale cărui unităţi nu sunt diferenţiate între ele. Un animal marin, o tumoră hepatică ? Ştiu că e suficient ca unul dintre ei să facă o mişcare bruscă ori să spună ceva rău şi dezordinea s-ar propaga în cercuri concentrice, până să-i cuprindă pe toţi. Dar eu ? Nu cumva e timpul să mă gândesc şi la mine?
Situaţia mea era cu mult mai rea decât în primăvara precedentă. Atunci mă bucurasem că a venit căldura, plantele creşteau şi dădeau frunze, completam ce era de completat. Marceloţii dormeau de-a dreapta şi de-a stânga mea pe podelele încă îngheţate, dar mă ascultau şi mă lăsau prima la baie şi dădeau din cap că da, orice le-aş fi spus.
După un an mă simţeam târâtă în toate părţile. Recolta nu avea cum să fie bună. Cum era posibil să stăm mult mai prost cu semănăturile, după atâtea investiţii şi planuri ? Fusesem eu leneşă, nepăsătoare ? Durase iarna prea mult ? Pe urmă, marceloţii deveniseră obraznici. La Bucureşti, oameni necunoscuţi strângeau dovezi împotriva mea : pentru un accident aviatic cu trei morţi, pentru batjocura cu drogurile. Improvizam. Nu mai puteam face scheme frumoase, folositoare, cu bătaie lungă. De când toate hârtiile mele ajunseseră în mâna Poliţiei, abia dacă mai aveam curajul să folosesc un pix. Mă străduiam să reţin, să încifrez, să prevăd, să ţin totul în mine.
Dormeam puţin. Uneori dormeam prea mult. Un vis tipic : Marcel intră pe uşă şi ne priveşte pe rând – am chemat Poliţia, o să vă aresteze pe toţi. Sau : O să te aresteze numai pe tine. Arată exact ca în fotografie, tânăr, alb-negru, supraexpus. Eu aş vrea să mă apăr, dar nu-mi iese din gură niciun sunet. El se îndreaptă spre uşă, care în visul meu e mică şi rotundă : gaura şoarecelui din desene animate. Chiar înainte să se micşoreze brusc şi să iasă, se mai întoarce o dată spre mine şi-mi zice : Am verificat, ai copiat la bac, aşa că o să-ţi luăm şi diplomele.”
