Nu mi s-a părut, nu exagerez, mi-a confirmat prima mea intervievată de anul acesta, a confirmat-o ieri seară și John Boyne: FILIT chiar își răsfață invitații. Grija aceasta (aproape excesivă pentru cine nu știe cât de ospitalieri sunt oamenii locului) reflectată în finețea detaliului face ca totul să meargă ceas și invitații să nu aibă altă grijă decât cea a dialogului, a schimbului de informații cu elevii sau confrații. E o stare de bine care-mi lipsește, mi-am dat seama de acest lucru ieri, în prima mea zi de FILIT din 2022.
O parte dintre voluntarii FILIT – credit foto FILIT
Recunosc o parte din voluntarii mai vechi: nelipsita Romina Hamzeu, care ne-a așteptat la aeroport în crucea nopții, doar pentru a ne zâmbi și a ne face să uităm de grijile pe care le cărăm cu noi peste tot, care se ivește la timp pentru o fotografie cu scriitorii și gata să dea informațiile corecte despre un eveniment, o cafenea sau un program de vizitare al unui muzeu. Voluntara mea (da, da, fiecare invitat are un voluntar, umbra care preia grijile) era gata să-și ia notițe despre ce vreau să vizitez sau la ce eveniment vreau să ajung, neștiind că, într-un fel, sunt de-a casei. I-am văzut pe tot parcursul zilei, sunt peste tot, dar foarte puțin zgomotoși, gata să intervină, să rezolve niscavai probleme, dar să nu deranjeze. Unul dintre ei cerea cheia de la camera unde e apa, dar o făcea cu o discreție demnă de cauze nobile, altul avea grijă să fie totul în ordine în zona destinată interviurilor și tot așa. Disciplina aceasta nu vine peste noapte, echipa nu se formează bătând din palme, cu atât mai mult mă bucur când observ o echipă de adolescenți și tineri funcționând ceas. E a doua oară anul acesta când nebunii aceștia frumoși îmi dau peste nas: prima oară a fost la Bacău, la I.D. Fest, un festival de teatru organizat ad integrum de tineri și unde m-am simțit ca și cum acolo m-am născut. Bine ar fi ca experiențele lor, formele lor de organizare să devină modele de bună practică, să fie folosite/adaptate și maturii din preajma lor.
Boualem Sansal în dialog cu Mihaela Dedeoglu – credit foto FILIT
După un interviu cu Iris Wolff (care o să apară pe Bookhub.ro, evident) m-am îndreptat spre Casa Muzeelor pentru dezbaterea cu privire la multitasking: „Cât de multitasking pot fi? Artist, critic, manager cultural” a fost tema dezbaterii, la care au participat Miki Braniște, Oltița Cântec, Alex Goldiș, Simona Modreanu, Claudiu Turcuș și în calitate de moderator Bogdan Crețu. Mă interesa subiectul pentru că fac asta din primii ani de profesorat și n-o să vorbesc aici despre experiențele personale (viața mea profesională se împarte în cel puțin trei mari perioade distincte, care au determinat sau influențat oarecum și proiectele extraprofesionale în care m-am implicat în paralel), ci despre ce înțelegem prin „multitasking”. Participanții la dezbatere au conturat ideea că o persoană multitasking e persoana care face și partea administrativă a activității, cu alte cuvinte ei, în calitate de cadre didactice și deținători (vremelnici) a unor funcții de conducere în instituțiile unde sunt angajați trebuie să se ocupe și de partea de management organizațional, domeniu pentru care n-au făcut studii în mod special. Au învățat din mers și și-au adaptat programul, astfel încât să nu se deprofesionalizeze, cu alte cuvinte participă în continuare la conferințe și colocvii de specialitate, văd spectacole de teatru. Partea a doua a dezbaterii s-a centrat foarte mult pe necesitatea de a recompensa financiar aceste activități, de a le valoriza într-un fel, o nevoie de validare a eforturilor personale născută din senzația că nu sunt apreciați pentru ceea ce fac? Nu neapărat, tind să cred că e vorba de o menținere a nivelul de satisfacție personală la un nivel care să favorizeze dezvoltarea carierelor profesionale. Revenind la așteptările mele vizavi de această dezbatere, recunosc că pentru mine conceptul de multitasking înseamnă altceva: să activezi în paralel în domenii diferite de activitate, pentru o perioadă de timp. Aici mă gândesc la bloggerii invitați în festival, cei care scriu despre ce se întâmplă aici, din pasiune și doar pentru că vor să contribuie la creșterea vizibilității unuia sau altuia dintre invitați. Ei au vieți profesionale care n-au nicio legătură cu literatura și ce nu se știe (sau se ignoră?) de mulți e că ceea ce fac aici o fac voluntar, fără să fie recompensați de cineva pentru ceea ce fac. Nu știu decât două sau trei cazuri de bloggeri care au reușit să fie și plătiți (sporadic și cu sume mici) pentru articolele postate pe diverse site-uri. Cu alte cuvinte, o fac în timpul lor liber și doar pentru că le și place. Așa se explică și faptul că de la an la an sunt din ce în ce mai puțini. Așa cum nu prea mai găsești jurnaliști culturali de bună calitate, profesioniști – cei din garda veche s-au cam retras sau s-au reorientat spre alte domenii, iar pe cei tineri nu prea mai are cine să-i formeze și să-i încurajeze – așa și cu cei care scriu din pasiune despre scriitori și cărțile lor. Poate că și despre ei ar trebui vorbit vreodată, undeva, pentru ei „multitasking” e un stil de viață adoptat de bună voie și pe o perioadă nedeterminată de timp.
John Boyne și Robert Șerban – credit foto arhiva Robert Șerban
Am ajuns la Iași după ce tocmai se consumase o seară FILIT care a stârnit reacții dintre cele mai diverse; cât am așteptat în aeroport am încercat să urmăresc online dialogul dintre Boualem Sansal și Magda Grădinaru; intenția (mea) nu s-a concretizat din varii motive, așa că nu pot să-mi conturez o opinie vizavi de calitatea dialogului, dar cred că marele câștig al acestei dezbateri este tocmai polarizarea discursului: oamenii vin la festival cu niște așteptări și când spun oameni mă refer și la invitați, dar mai ales la publicul din sală, la participanții la diversele evenimente cu scriitori, traducători sau artiști. Festivalurile de literatură trebuie să aibă în miezul lor tocmai aceste dezbateri, ori FILIT este un festival care se remarcă prin libertatea dialogului: organizatorii nu impun niciunui invitat ce să spună și ce să nu facă, nu imprimă anumite direcții. E memorabilă ultima seară FILIT de anul trecut, când Ana Blandiana a stârnit valuri de reacții cu afirmațiile ei, pentru unii de neacceptat, pentru alții o reconfirmare a poziției ei față de diversele evoluții sociale și fenomene literare. Anul acesta este Boulem Sansal va fi scriitorul care va fixa definitiv ediția în memoria afectivă a participanților. Cu totul altfel a fost dialogul dintre John Boyne și Robert Șerban. Când l-am văzut pe Robert Șerban intrând pe scena Teatrului Național din Iași cu teancul de cărți mi-am dat seama că va fi despre literatură și așa a fost! Robert Șerban are știința dialogului, dar se și pregătește temeinic pentru o dezbatere sau un dialog. Se ferește de intruziuni în viața intimă a partenerului de dialog, dar când o face e pentru că are legătură cu subiectul cărților sau cu felul cum este adusă această intimitate între coperțile cărților. John Boyne a avut o reacție edificatoare în acest: spre finalul serii, când Robert Șerban i-a pus o întrebare (cea legată de catolicism, puteți găsi înregistrare pe canalul de youtube al festivalului) el a dat cu palma în genunchi și a zâmbit larg. L-au bucurat mult întrebările, inclusiv cele venite din public, i-au plăcut pentru că s-au născut dintr-o documentare minuțioasă – gazda serii nu doar că a citit cărțile, ci a citit și o parte din interviurile date de el de-a lungul anilor pentru diverse publicații. Rostul unui asemenea dialog: încurajarea publicului să citească, nu doar cărțile invitatului, ci și cărțile care au legătură cu el sau cele care l-au ajutat să fie ceea ce este în prezent. Un dialog cu și despre literatură realizat de cineva care n-are atitudine de influencer, care nu vrea să fie influencer, dar căruia îi reușește din plin să face acest lucru: să determine tinerii și maturii să citească.
