„Filip și întunericul” – cum să facem din copilărie univers de poveste

O colecție de capitole-povești ale împrietenirii lui Filip cu întunericul. Una dintre puținele cărți pe care am citit-o pe îndelete cu fiica mea (cam cu 2 ani mai mică decât protagonistul cărții), așa se face că s-a citit lent, în ritmul ei, ritualul fiind respectat cu sfințenie și punctat iremediabil în fiecare seară: „Să nu cumva să uiți unde am rămas!”, „Vezi că aici am rămas, să nu sari pagini!”. E o experiență inedită pentru mine să o citesc din două unghiuri diferite, poziții care alternau uneori cu o viteză amețitoare. În timp ce citeam îmi treceau prin cap întrebări de genul „Dar oare înțelege mesajul din acest pasaj?”, ”Hm! Nu e prea complicat limbajul?” etc. În fapt, citind Filip și întunericul mi-am (re)însușit una dintre cele mai prețioase lecții de pedagogie: învățarea prin descoperire face minuni! Iar a doua lecție a fost cea legată de zona proximei dezvoltări: să nu uităm nicicând să o forțăm, altfel chiar n-are loc adevărata cunoaștere, cât despre înțelegere nici n-ar mai fi vorba. Fiica mea mi-a demonstrat că nicio temere personală nu-și avea corespondent în realitate, cu alte cuvinte, fricile părintelui au fost inhibate de cele ale copilului.

După un preambul atipic pentru o cronică de carte de copii, mergem mai departe povestind despre Filip și frica lui de întuneric. Întunericul cel mic îi devine partener de joacă, călătorie și cunoaștere, un personaj foarte delicat, plin de candoare și delicatețe. Se știe că celor mici spaima de întuneric le provoacă adevărate crize de plâns, isterie și angoase, unii dintre ei nu dorm și pace cufundați în întuneric, dar citind Filip și întunericul ei realizează că, de fapt, n=au de ce să se teamă. Dincolo de întuneric este lumina, adică cunoașterea, dar chiar și în întuneric sunt destul de multe lucruri frumoase, numai bune de joacă.

„Filip vedea dublu, triplu, se clătina pe picioare.

Îi venea să verse.

Întunericul cel mic, în ciuda faptului că mai crescuse între timp, s-a făcut ghem și s-a pitit în buzunarul de la piept al cămășii lui Filip, sub geacă.

= Discuțiile astea absconse…

– Absconse? a icnit Filip.

– Enigmatice…

– Aha, enigmatice.

– Da, mă deprimă.

Învârtejindu-se în jurul lor, Fuior, Frison și Fior i-a avertizat:

– Dacă n-o șter-șter-ștergem imedia de aici, înțelegerea noastră cade, e nulă, caducă! Pentru că nu-nu-nu suntem într-un loc anume, ci, pur și simplu, am nimerit, fi-ar să fie, niciunde, niciunde, niciunde. Suntem, vai, vai, vai, în Țara Nicăieri.”

Nu povestesc despre șirul de întâmplări prin care trec protagoniștii, evit pe cât posibil spoilerul, dar vă asigur că rareori s-a scris în limba română o poveste atât de frumoasă despre prietenia dintre un copil și prietenul lui imaginar. O prietenie de care cei mici au mare, mare nevoie și care ar trebui încurajată cu orice preț. Cultivarea imaginației și dezvoltarea creativității se pot produce și prin astfel de lecturi. Plecarea la drum a celor doi, o călătorie cu valoare inițiatică, care contribuie fantastic la creșterea celor doi, dar și a relației dintre ei, devine pretext pentru autor să dea tiparului unul dintre cele mai articulate basme românești contemporane. Valoarea întâlnirilor celor doi în timp – jaloane ale consolidării prieteniei și autocunoașterii – capătă valoare extrinsecă și pentru că autorul nu pierde din atenție valoarea întâmplărilor în sine. Acestea nu sunt nici foarte sofisticate, dar nici extrem de banale (multe povești pe care le-am citit în ultimii ani sunt de un ridicol incredibil din acest punct de vedere, încercarea forțată de a face literatură din fapte banale nu face bine nimănui), ci sunt potrivite cu vârsta lui Filip. Se simte aici din plin experiența profesională a lui Mihai Măniuțiu (despre care aleg să vorbesc cu alt prilej), dar mai ales experiența unui bunic care se bucură incredibil de mult de relația cu nepotul. Ghicești plăcerea și bucuria fiecărei clipe petrecută împreună de către cei doi, joaca continuă (uneori foarte serioasă) și sprijinul necondiționat acordat reciproc. Uneori, Întunericul cel mic capătă chipul bunicului și e frumos să ți-l închipui luându-l de mână pe Filip și conducându-l pe calea încrederii în sine.

„Întunericul cel mic i se strecoară în buzunar.

– Din ce poveste vine lupul care se îndreaptă spre noi?

Un lup jigărit, famelic, cu blană mov, ponosită și roasă, se apropia de ei.

– Dacă vine din poveștile mele, e cu siguranță lupul cel bun.

– Nu știu ce să spun, zice cu îndoială Întunericul cel mic. Dar merg pe mâna ta. Ia întreabă-l ce vrea.

– Vrei să ne urezi drum bun, îi sugerează Filip lupului cel bun. Am pornit într-o călătorie lungă și avem nevoie de prieteni.

Lupul rânjește și își arată colții.

– Știu că ți-e foame. Îmi pare rău, dar nu mai am decât o sticlă de limonadă.

Mârâind, lupul face un salt înainte.

Întunericul cel mic se zbârlește, se sperie, temându-se pentru Filip, și umbra unui lup igantic, cât de cinci-șase ori lupul care rânjete, se profilează pe cer, deasupra dealului mov, aidoma unui nor. Din nor picură stropi grei ca de miere neagră. Un strop atinge laba din față a lupului și laba dispare.”

Universul copilăriei se compune, descompune și recompune cu fiecare nou capitol. Și e interesant să-ți dai seama, adult fiind, că și astăzi copiii se joacă cu norii, cu vulpi imaginare sau cu luminițele lămpii de veghe care proiectează pe peretele camerei tot felul de imagini ciudate. Da, copilăria ca stare e aceeași, cunoșterea și autocunoașterea au loc în același fel, din acest punct de vedere nu s-au schimbat foarte multe. În schimb, o să vedeți la Filip un soi de maturitate avant la lettre, una dată de accesul la tot felul de tehnologii și nu numai. Pe de altă parte, o să constatați cum toți adulții din jurul lui (cu excepția bunicului și a bunicii) sunt grăbiți, au ticuri și obiceiuri care sunt aduse în poveste în momente neașteptate, au hobby-uri (mersul pe munte al tatălui) etc. Cu alte cuvinte, Filip își face cale în lumea adulților și încearcă să le înțeleagă obiceiurile și stilul de viață ajutat fiind de Întunericul cel mic. E o petrecere frumoasă din acest punct de vedere, pentru că autorul are grijă să nu dezvrăjească, lucru foarte important atunci când vorbim de cei mici și de poveștile lor. Nu, prietenul imaginar rămâne imaginar până la final, iar prietenia se consolidează, chiar dacă acesta crește și tinde să treacă într-o altă dimensiune.

„- Scuze, a zis Filip, înțeleg perfect. Dar văd că nu mănânci struguri, ci afine.

– În loc să mă chestionezi și interoghezi, în mod nesărat și perfid, mai bine ai ciuli urechile la vocile care ne asurzesc. Una s-ar putea să fie a celei pe care o căutați.

– Una singură?

– Pe câte voci crezi că vorbește o mamă? Câte voci îți închipui că are o vulpe căreia îi este foame?

– Una singură, presupun, a zis Filip.

– Corect. Așa că bagă la cap. În situația dată, cu atâtea voci care trăncănesc în neștire, e limpede că n-o să vă descurcați. E musai, prin urmare să consultați un expert.

– Un expert?”

Altfel, o să găsiți în poveste un Filip cât se poate de natural: nu știe să scrie cu literă mare numele proprii, îi place să afle cât mai multe despre univers etc. Cât despre prietenul lui, Întunericul cel mic, o să vă îndrăgostiți de el, pur și simplu. Filip și întunericul este, iată, o poveste construită pe scheletul unui basm clasic, cât se poate de contemporană/actuală, deci departe de orice urmă de plictis. Așa că… aveți ce citi seara!

Filip și întunericul de Mihai Măniuțiu