Figuri din „Junimea”

Motto: „Iar când un prieten comun l-a invitat pe Carp să conducă rămășițele pământești ale șefului literar al Junimii, el a răspuns paradoxal: Nu fac niciodată și nimănui un act de politeță ce nu mi-l mai poate întoarce!” C. Săteanu

Când privești fotografia de grup a Junimii nu distingi prea multe figuri. Maiorescu, Alecsandri, Eminescu și Creangă, e drept, sunt ușor de recunoscut. Dar privirea trece repede peste chipurile unor bărbați necunoscuți, destul de asemănători între ei din pricina efectului de uniformizare a modei din epocă – nu apar femei în fotografie, nici la ședințele Junimii nu au participat prea des multe doamne.

Când termini de citit cartea publicistului C. Săteanu simți însă nevoia să te întorci la fotografia de grup și să-i cauți și pe cei despre a căror contribuție la activitatea celei mai importante societăți culturale a vremii se știu mai puține lucruri: Vasile Pogor, Th. Rosetti, A. Naum, Miron Pompiliu, Vasile Conta, Samson Bodnărescu, Alex. Lambrior, Gh. Panu, Petre P. Carp etc.

C. Săteanu, pe numele său adevărat Carol Schőnfeld (1878-1949), a fost publicist şi traducător, o personalitate a vremii sale. El realizează cu meticulozitate și umor cronica unui moment semnificativ pentru cultura română. Îndemn și sprijin, așa cum mărturisește, a găsit la cercetătorul I. E. Torouțiu, pasionat de epoca Junimii, dar și la Constantin Graur, directorul ziarelor Adevărul și Dimineața, publicații în ale căror pagini au apărut fragmente din această carte.

Portretele care alcătuiesc volumul Figuri din „Junimea” sunt luminoase și scot în evidență faptele importante ale unei generații de tineri intelectuali formați în străinătate și întorși în țară pentru a construi o altă realitate culturală și politică. Lucrarea lui C. Săteanu se așază cu îndreptățire pe raftul lecturilor necesare, alături de volumul lui George Panu, Amintiri de la „Junimea” din Iași, I-II, ediție, prefață și tabel cronologic de Z. Ornea (București, Minerva, 1971), și de cel al lui Iacob Negruzzi, Amintiri din Junimea, pe care-l știm din ediția îngrijită și prefațată de Ioana Pârvulescu, Humanitas, 2011.

Fiecare prezentare din volum este alcătuită cam după același tipic, semn al meticulozității publicistului care își ține în ordine informațiile, clasându-le după relevanța socială.

Anumitor personalități li se alocă un spațiu mai amplu – Titu Maiorescu, Eminescu, Vasile Alecsandri, Vasile Pogor, I. Creangă etc. Viața și activitatea altora încap în mai puține pagini, dar în niciun portret nu se simte graba de a trece mai departe, când efortul, din punctul de vedere al notorietății respectivei personalități, ar părea că nu justifică o analiză prea detaliată.

La început de capitol, o secvență fixează „fotografia” de ansamblu: data și locul nașterii, studii, contribuția la activitatea Junimii, data și locul decesului; de multe ori, informațiile sunt preluate din Dicționarul[i] lui Iacob Negruzzi. Printre elementele strict informative sunt inserate secvențe anecdotice. Junimiștii erau sobri, așa îi vedem în fotografia de grup. De fapt, erau și ironici, pasionați, intransigenți, cu gustul farsei, gata să apere sau să conteste, aveau rafinament și eleganță în polemici, gustau anecdota și participau bucuroși la banchete. Deviza lui Pogor i-a definit perfect: „Intră cine vrea, rămâne cine poate!”

Am deschis cartea lui C. Săteanu la Vasile Pogor (1833-1906), spirit nastratinesc, primar al Iașului, „copilul teribil al Junimii” și unul dintre membrii fondatori ai societății, gazdă a ședințelor de cenaclu, secretarul permanent al Convorbirilor Literare. El ar fi inițiat obiceiul bătăii cu perne, un adevărat ritual, și tot el ar fi adus talanca, pe care anume o cumpărase „pentru boi, nu pentru oi”. Maiorescu l-a numit „veselul voltairian”.

În memoria contemporanilor, Vasile Pogor rămâne ca un născocitor de porecle, autor de vorbe de duh, un fel de codificări hazlii care animau ședințele junimiștilor:

„Burghez”, iată un termen care se referea la lipsa de aspirații înalte,

„Dosarul curiozităților” păstra tot felul de articole amuzante din presa vremii,

„Silence” se spunea la începutul vreunei lecturi publice,

„Străin Junimii” devenea tot ce nu îi convenea lui Pogor,

„Ușile! Ușile!” era formula ce se rostea când se schimba sala de ședințe cu salonul unde se puneau pe masă ceaiul, cafeaua și ciocolata.

C. Săteanu îl citează pe Gh. Panu (Portrete parlamentare, în 1888), care-i face lui Pogor un portret elocvent:

„D-l Pogor este tipul junimistului sceptic, ușor zeflemist, pentru el politica este un amuzament de copil răsfățat și care nu poate să-i producă displăceri sau supărări.” (p. 129)

Despre Pogor s-a păstrat și imaginea de edil nonconformist, care trata cu umor diversele inițiative legislative, depășind cu farmec ridicolul unor situații:

„Într-una din amuzantele ședințe comunale de pe vremuri, un conțilier a găsit cu cale, vorbind de monumentele și statuile din Iași, să propună primarului să se bronzeze statuia de marmură albă a lui Gheorghe Asachi și bustul de marmură albă a lui Grigore Ghica Voievod de pe ulița Beilicului – din dreptul Palatului Domnesc în care a fost decapitat – ca ele să fie de aceeași culoare ca și statuile de bronz ale lui Ștefan cel Mare și Miron Costin.

Pogor, cu verva lui îndrăcită, primi cu toată atențiunea această propunere și zise foarte serios: Observațiunea colegului nostru este foarte bine venită, dar pentru a face economie în bugetul sărac al comunei, aș fi de părere că în loc de a bronza statuia lui Asachi, ar fi mult mai avantajos să dăm cu var celelalte statui.” (p. 131)

Dar cartea lui C. Săteanu începe cu evocarea lui Titu Maiorescu, înzestrat cu toate atributele intelectualului rafinat, orator desăvârșit, spirit pragmatic, om al faptei. Subtitulurile sunt interesante: I. Profesoratul, II. Baroul din Iași, III. Duelul – procesele, IV. Maiorescu despre Creangă și Eminescu, V. Maiorescu și tragedia lui Eminescu, În contra direcției nouă, VI. În cercul Junimii, VII. Persiflarea „Direcția nouă”, VIII. Câteva reminiscențe vesele și triste, IX. Maiorescu „antidinastic”, X. Mâna lui Maiorescu, XI. Ion Brătianu și Maiorescu, XII. Maiorescu muzician, XIII. Două episoade triste, XIV. Între Carp și Maiorescu, XV. Maiorescu în portrete, XVI. Maiorescu și viața intelectuală a poporului român, XVII. O luptă cu Alecsandri, O caracterizare, Adnotări la T. Maiorescu.

În Iași, Titu Maiorescu vine pe 4 decembrie 1862 spre a ocupa, în acord cu studiile făcute la Viena, Berlin și Paris, un loc la catedra de Filosofie a Universității, precum și directoratul Academiei Mihăilene. Un an mai târziu, renunță la învățământul universitar, preocupat fiind de Școala Preparandială – în perioada ministeriatului său absolvenții acestei școli primeau titulatura de învățători. Ion Creangă învață gramatica și pedagogia de la Titu Maiorescu, fiind elev al Școlii Preparandiale, aflate în curtea bisericii Trei Ierarhi.

Pe 10 ianuarie 1866, Titu Maiorescu solicită Curții de Apel din Iași acordarea dreptului de exercitare a profesiei de avocat – îi fusese contestat acest drept de către adversarii pe care și i-a făcut destul de repede în Iași, dar câștigase contestația judecată la Curtea de Casație, în octombrie 1867. Tânărul Maiorescu a fost, cum se vede din documentele prezentate, tratat cu ostilitate, contestat și chiar provocat la duel. Jurnalistul C. Săteanu preia din Dicționarul Junimii câteva cuvinte lămuritoare în privința lui Titu Maiorescu:

„A dat multe emoții Junimii cu prelegerile sale, dar mai ale cu procesele sale.” (p. 14)

Maiorescu a schimbat viața culturală a Iașiului, pornind însă de la acțiuni de reformare a școlii, aflate pe vremea aceea în lipsă de resurse și de idei. Educația devenea misiune, iar profesorii erau îndemnați să-și împlinească responsabil menirea de îndrumători ai societății:

„Profesoratul lui Maiorescu prin școlile din Iași a marcat o adevărată epocă: sub influența sa hotărâtoare s-a selecționat curând o profesorime de elită care oficia de pe catedră ca dintr-un amvon și care a ridicat misiunea profesoratului la nivelul unui adevărat apostolat. De aceea Iașii au rămas până în zilele noastre cu faima de cetate culturală.” (pp. 9-10)

La ședințele Junimii, Maiorescu era cel responsabil de lectura textelor, un adevărat ritual. Maiorescu își arunca ochii de două ori asupra textului – scris de mână, cum altfel?! Apoi, inspirat de caligrafia străină, citea atât de frumos, încât reușea uneori să modifice calitatea textului. Tipărită ulterior în Convorbiri Literare, o nuvelă nu li se mai pare unora atât de grozavă ca atunci când ascultaseră textul în lectura lui Maiorescu.

Preocupat de buna imagine a lui Maiorescu (a junimiștilor, în general), C. Săteanu găsește mărturii referitoare la relația acestuia cu alte personalități ale vremii.

Maiorescu se îngrijise ca Eminescu să ajungă la tratament, în Viena. Aflând în 1884 că poetul și-a venit în fire, îi scrie plin de entuziasm, asigurându-l că va avea sprijin financiar. Cel mai frumos pasaj din această scrisoare mi se pare că este acela în care Eminescu primește vești despre publicarea primului său volum de poezie:

„Acum trebuie să mai știi că volumul de poesii ți l-a publicat Socec după îndemnul meu, în decembrie anul trecut; a avut cel mai mare succes, așa încât Socec stă încă uimit.

În aceste șapte săptămâni de la aparițiunea lui s-au vândut 700 de exemplare; o mie este toată ediția și de pe acum trebuie să te gândești la ediția a doua, care va fi reclamată pe la toamnă și în care vei putea face toate îndreptările ce le crezi de trebuință.” (p. 23)

Paginile din capitolul dedicate lui Eminescu insistă în general asupra melancoliei sale. Perioada de la Timpul este epuizantă. Spre deosebire de Maiorescu, Eminescu avea și tentația (nu vocația) ludicului, scriind cu ușurință, ocazional, versuri mai vesele, epigrame:

„De poftiți la nemurire,

Câtă am, o vând acuș,

Ca să cumpăr dragei mele

O pereche de mănuși.”

(p. 186)

Atent la mărturia unui contemporan al lui Eminescu, C. Săteanu înregistrează imaginea poetului ca funcționar conștiincios al Bibliotecii Universitare. Își făcea datoria față de cititori, găsindu-le cărțile cerute, apoi se așeza el însuși la masa de lectură. În altă secvență, aproape o fotografie este descrierea poetului care, în haine albe, ieșit din marasmul bolii, cutreieră cezarian orașul:

„Eu l-am cunoscut pe Eminescu la ultimul banchet al Junimii de la Iași, un an după strămutarea Convorbirilor Literarela București. Poetul era după prima criză a bolii sale. Asta nu înseamnă că nu-l mai văzusem, ca toată lumea, pe străzile Iașilor; și-l mai văzusem la biblioteca Universității vechi cetind tot timpul, la biroul lui din fund, în fața întrării, după ce servea celor 4-5 vizitatori cărțile dorite. Și mi-a făcut impresia unui om absolut normal și-a unui funcționar conștiincios care-și face slujba aproape cu plăcere. Bibliotecarul titular, profesorul de greacă Gârcineanu, dădea foarte rar pe la bibliotecă.

Odată, într-o zi de primăvară, pe la amiază, l-am întâlnit pe strada Universității, coborând spre strada Alecsandri, îmbrăcat în haine de doc, albe și curate – și cu mustățile rase – singura dată când și-a ras mustățile. Cu trăsăturile regulate ale feței sale cezariene complet degajate, cu părul negru, bogat, strălucitor, dat pe spate, încadrându-i fruntea lată, cu zâmbetu-i imperceptibil încremenit pe buze și cu privirea încărcată de nu știu ce tainică melancolie… Niciodată nu mi s-a părut mai frumos decât atunci… Și acum, de câte ori văd fotografiile ramase de la el – sau desenurile caricaturile ale celor care îi mercantilizează chipul – de atâtea ori Eminescu din stradela vechii Universități de la Iași îmi apare în minte, și regret că nimănui nu i-a dat în gând să-l fotografieze atunci, deoarece am credința că fotografia aceea ar fi rămas fotografia consacrată care ar fi păstrat, în cele mai armonioase trăsături, figura genialului autor al Luceafărului.” (pp. 196-197)

Eminescu citea frumos, era, după Maiorescu (și în absența acestuia), agreatul lector al Junimii. Cei care-l ascultau observă o particularitate de pronunție, formată sub influența limbii germane. Eminescu pronunța litera „s” intervocalică la fel ca pe „z”. Mulți din Junimea l-au imitat, pronunțând „conzolidare”, „conzervator”, „zenzibilitate”, „ziztematizare” etc.

C. Săteanu folosește anecdotica vremii, lucrurile neverificate (sau greu verificabile), consacrate însă în memoria colectivă, mărturiile (subiective) ale contemporanilor, toate acestea alcătuind un fel de mitologie personală. Interesante sunt și paginile despre Ion Creangă sau Valise Alecsandri.

Când dăscălimea din oraș ia în calcul, în urma răspopirii, autoritatea morală a lui Creangă și dreptul său de a mai profesa ca institutor, Maiorescu însuși, care-i fusese profesor, vine acasă la el, să-l asigure că de postul lui nu se va atinge nimeni.

Un învățător greșește când completează actele copiilor, scriind în loc de „clasa a doua”, ca și cum ar fi fost un caz de repetenție, „seria a doua”. Așa că opt copii se trezesc la început de an școlar că trebuie să dea un fel de examen, nici vorbă de rescrierea documentelor – cu alt învățător, nimeni altul decât I. Creangă. Iar Creangă îi ia cu binișorul, îi pune să citească o lecție din Abecedar și le cere să îi povestească ce au înțeles. Și i-a trecut clasa. Gata examenul.

Pe malul Siretului, spune o femeie care în tinerețe lucrase pentru „tătuca Vasile”, la Mircești, se desfășura un spectacol întreg, spălatul grâului:

„Mare petrecere era la Mircești când se spăla grâul. Acest obicei de pe vremuri nu s-a mai păstrat în zilele noastre. După ce se treiera grâul, el se strângea în saci, anume pentru curte. Înainte de a fi dus la moară, oamenii duceau grâul la spălat. Ei cărau sacii la malul Siretului prin locurile pe unde veneau boierii să se scalde. Oamenii spălau grâul, îl întindeau apoi să se usuce, în timp ce Alecsandri cu musafirii săi se scăldau în Siret și făceau haz, lucru mare. Ei se scăldau, înotau și râdeau, rămânând în apă până ce grâul se usca bine de tot de la arșița soarelui, după care în alți saci și mai curați era cărat din nou la curte.” (p. 171)

C. Săteanu e un cronicar ce ține ca istoria să nu se piardă, și realizează, după modelul vechi al lui Neculce, un amestec de surse cu grad diferit de credibilitate, toate importante însă în bilanțul epocii. Importante sunt și portretele pe care timpul le-a estompat și pe care C. Săteanu le reașază în salonul Junimii – cei din caracudă, cei din grupul celor 9, grupul celor 13 etc.

I. M. Melik (1840-1889), fostul casier al societății junimiste, un om tăcut și cu idei surprinzătoare, le taie profesorilor de la institut orele nefăcute. E considerat zgârcit. A întemeiat și a condus „Institutul Academic” din Iași – se spune că se afla în permamență la școală, pentru mai buna rânduială a lucrurilor.

Pe Lambrior (1845-1883), prietenul Gh. Panu îl așeza alături de Eminescu și Creangă, profesor și filolog, fire veselă, un anecdotist.

Istoric și filosof, iubitor de artă, A. D. Xenopol (1847-1920) se apropie de Junimea în aceeași perioadă ca Eminescu, pe la 1871. Sprijinit financiar de junimiști, își face studiile la Berlin, de unde se întoarce în țară cu două doctorate magna cum laude. Iată cum descrie Xenopol spiritul critic al grupării, de care, la un moment dat, se desparte, având alte preferințe politice:

„Era o societate care cu nedreptul a fost numită societate de admirarea mutuală, fiindcă societate în care membrii să se sfâșie între ei mai mult unii pe alții prin critica lucrării lor decât Junimea nu cred ca să fi fost pe lume, dar critica era suportabilă fiindcă niciodată nu era făcută cu amărăciune, ci totdeauna din glume și cu voie bună. De aceea și fiecare membru primea observările, dacă nu cu plăcere cel puțin fără revoltă.” (p. 311)

I. Nicoleanu (1833-1871) este apreciat pentru buna sa cultură franceză, Junimea fiind un cerc select de intelectuali admiratori ai culturii germane. În 1870, M. Eminescu îl amintea printre precursorii idealiști, alături de Scheletti sau Matilda Cugler.

I. Culianu (1832-1915) a fost poreclit Papa datorită firii blânde, profesor de geodezie și astronomie la Universitatea din Iași, al cărei rector a și fost îndelungată vreme.

Constantin Meissner (1854-1942), „incarnațiunea perfectului junimist de rasă” (p. 433), este considerat un mare pedagog. În 1892, Take Ionescu, la vremea respectivă ministru al instrucțiuni publice, vine personal să-i propună postul de inspector școlar de circumscripție (existau doar trei asemenea posturi în toată țara). Devine curând inspector general – singurul pe țară, cum precizează C. Săteanu, post pe care-l va avea și sub ministeriatele lui Petru Poni (1895-1896), Spiru C. Haret (1897-1899), din nou Take Ionescu (1899-1900) și C. Istrati (1999).

Prin 1885, N. Gane se supără pe Iacob Negruzzi, vechi prieten, fiindcă acesta făcuse fără acordul autorului anumite modificări în text. Supărarea nu și-ar fi avut locul, dacă Negruzzi i-ar fi spus din timp autorului despre intervenție (tăierea în cașcaval), cerându-i părerea:

„Nu tăgăduiesc iarăși că cea mai mare parte din modificările introduse le-aș fi primit eu însumi cu bucurie, dacă mi le-ai fi pus în vedere, dar iarăși nu pot tăgădui că unele mi-au displăcut, poate fără cuvânt, și că în momentul când mi-am citit nuvela m-am simțit întrucâtva așa zicând necăjit, presupunând mai ales că Caragiale ar fi fost meșterul care a tăiat într-însa ca-n cașcaval. Dar și acel necaz mi-a trecut.” (p. 93)

Prima publicare a acestui volum s-a făcut sub titlul Figuri din „Junimea” cu 45 de clișee și autografe (1936), în vreme ce ediția apărută la Editura Muzeelor Literare, Iași, se intitulează Figuri din „Junimea” (2016). Au dispărut, din păcate, din ediția recentă „clișeele și autografele”, portretele așezate în deschiderea capitolelor dedicate diverselor personalități, fotografiile de epocă etc. S-au păstrat, la final, capitolele Aniversările Junimii, Momente vesele la Junimea, Poreclele Junimiștilor.

Fără îndoială, lucrarea lui C. Săteanu este o restituire impresionantă prin calitatea materialului documentar utilizat. Intenția autorului nu a fost, așa cum reiese din prefață, să realizeze o „lucrare de erudiție”. Și-a dorit însă să lămurească anumite controverse și să acorde întâietate adevărului istoric. Metoda de lucru este la fel de riguroasă ca într-o lucrare științifică. Sunt folosite citate ample, din dorința de a reține exact diferite informații. Tonul, șugubeț pe alocuri, netrecând cu vederea nici micile secrete infamante, însă plin de evlavie (este chiar termenul ales de autor în Prefață), în general, atrage cititorul spre o lectură atentă, potrivită felului în care a fost scrisă fiecare pagină: cu admirație.

Figuri din „Junimea” de C. Săteanu