Copilul tău citește. Dar al meu?

Motto: „Pentru copii, jocul și poveștile sunt spațiul ideal în care pot exersa.” Oana Moraru

Mulți dintre adulți consideră că un copil nu citește pentru că este leneș, nu are curiozitate intelectuală, nu găsește cărți care să-l atragă, preferă științele exacte (ca și cum aceste preferințe s-ar exclude), nu există biblioteci, n-a avut de la cine să învețe etc. Fiecare explicație dintre cele enumerate este frecvent acceptată ca implacabilă, ce sens ar avea să mai duci o bătălie pentru lectură dacă e totul pierdut.

Neînțelegând exact cauzele acestei infirmități cognitive – am putea defini așa analfabetismul funcțional – nici soluțiile nu sunt eficiente. Așezarea lecturii sub semnul lui TREBUIE conduce la un eșec previzibil. Orice constrângere generează reacție de respingere.

Nici de plăcere nu se citește mai ușor – e nevoie, mai întâi, de o căutare a acelor cărți care să fie citite cu plăcere și e posibil ca abandonul să se producă înainte de a găsi exact tipul de lectură preferat, înainte de formarea gustului pentru lectură, a profilului de cititor. Renunți să mai citești, fiindcă nu ai găsit cărți care să-ți placă.

„Mare parte din ce calificăm ca fiind neatenție, nepăsare sau superficialitate la elevii de astăzi e provocată de primele simptome ale analfabetismului funcțional, apărute, la rândul lor, ca rezultat al unor cauze complexe precum cele de mai sus, independente de voința sau de alegerile copiilor.” (p. 141)

Copilul tău citește este o pledoarie pentru formarea inițială a cititorului, de la vârste mici, cu ajutorul poveștilor. Lectura este un proces care se realizează, cu efort, în mai multe etape, cu luarea în calcul a dificultăților de descifrare a textului/a imaginii, cu momente de reflecție, cu reluarea elementelor esențiale. Un text se citește de mai multe ori și în mai multe feluri. Lectura presupune efortul de a înțelege cuvintele, sensul global, contextul, relevanța în plan personal și colectiv:

„Să parcurgi conștient o carte, construind sens și filtrând critic mesaje, este o aptitudine care vine dintr-o trudă instruită a minții, exersată atent și la timp, într-o școală bună, dedicată acestui obiectiv.” (p. 139)

Revenind la impresiile (și convingerile) celor care nu lucrează nemijlocit cu copiii, aș mai face o observație pe care o găsim formulată în paginile acestei cărți. Puțini copii învață să meargă singuri, majoritatea sunt ajutați, sprijiniți, însoțiți, ridicați de jos când mai cad, încurajați să continue, apreciați pentru reușită. La fel se întâmplă și în cazul cititului autentic. Se poate întâmpla ca unii copii să se descurce singuri în privința alfabetizării, termen cu sens larg, să nu aibă nevoie de cineva care să le stea alături – cei care au inteligență lingvistică mai dezvoltată, empatie, curiozitate sau au voință puternică și înțeleg devreme avantajele cititului. Dar ei sunt destul de puțini.

Pentru toți ceilalți, care alcătuiesc majoritatea, este nevoie de organizare, planificare, stabilirea obiectivelor, ca într-un proces de durată. Este nevoie mai ales de prezența cuiva, părinte sau profesor, un adult sau un alt copil, mai mare – o prezență caldă, veselă, motivantă. Ce este greu trebuie să pară ușor, pentru ca drumul acesta al lecturii să fie străbătut în ritmul adecvat, ținând cont de nevoi și de dorințe, trecând prin cunoaștere (identificare, descriere, numire, recunoaștere, înțelegerea sensului, parafrază, utilizarea informațiilor în context nou, analiză, sinteză, evaluare, adică argumentare, gândire critică, poziționare afectivă (îmi place, nu-mi place). Fără grabă, fără arderea etapelor, împreună:

„Când îți dorești succes pentru copilul tău sau pentru elevul tău, ai nevoie de un plan conștient de ținte, de modele, de acțiuni sistematice și de obiceiuri nenegociabile. Nimic însă fără respect, fără să simți că tu și copilul tău sunteți în aceeași barcă, sincroni în mânuirea vâslelor. Acesta din urmă se câștigă după ce înțelegem ritmurile și nevoile lui, după ce planificăm fără să ardem etape, după ce orchestrăm actul de învățare făcând loc pauzelor pentru recunoașterea momentelor de triumf și înțelegerea eșecurilor, ca naturale și necesare. Cititul conștient și dezvoltarea lui odată cu aplicarea metodei lecturii explicative aduc șansa organizării unei astfel de relații profesor – elev – părinte și constituie, din punctul meu de vedere, locul de unde trebuie să începem revitalizarea sistemului nostru de educație.” (p. 144)

Ceea ce nouă, ca adulți, ni se pare ușor nu este, de fapt, deloc simplu pentru copiii care trăiesc cu presiunea atâtor tentații, înconjurați de stimuli în exces, abandonați în fața ecranelor.

Realitatea școlii contemporane, și nu doar a celei românești, este de o uimitoare diversitate. Rolul școlii pare că se redefinește permanent, în acord cu obiectivele mari ale învățării. În societate, modele sunt concurate intens de pseudomodele, figuri zgomotoase, cu mare notorietate, perfect adaptate acestui secol al tehnologiei. Și atunci ce se poate face? Multe posibile răspunsuri găsim în paginile acestei cărți.

Titlul cărții indică receptorul ideal: Copilul tău citește. Părinții – în carte apar subcapitole care le sunt adresate direct: Ce pot face părinții, acasă, Povestea care ține cald pe dedesubt, Povestea care nu mă cicălește etc. Oana Moraru atrage atenția asupra unui lucru pe care îl știm și căruia poate nu îi dăm suficientă atenție. Lectura este un proces care începe înaintea învățării alfabetului, începe în familie, și continuă dincolo de sala de clasă, devine obișnuință și, la modul ideal, pasiune.

Dar sunt și mulți profesori care vorbesc despre elevi ca despre copiii lor. Fără un anumit grad de familiaritate și familiarizare, de cunoaștere și acceptare reciprocă este greu să se producă eficient învățarea. Barierele emoționale trebuie depășite întâi. Procesul de apropiere dintre elevi și profesor se produce firesc și în limitele agreate. Deci copilul care citește sau care mi-aș dori să citească este și al meu, ca profesor.

Cartea Oanei Moraru este neobișnuită și binevenită din mai multe motive.

Amintim întâi limbajul accesibil. Termenii de specialitate, nu foarte mulți, primesc o explicație clară și o utilizare fluentă. Nu este nevoie să ai cunoștințe avansate de didactica lecturii pentru a înțelege idei de bază pentru formarea corectă a cititorului. Copilul tău citește nu este o lectură de nișă.

Cartea are o excelentă dimensiune practică. Ultima parte cuprinde exemple de învățare: Exerciții pentru antrenarea lecturii după imagini, pornind de la poveștile Olinei Ortiz, Textul integral al poveștilor autoarei Olina Ortiz, Personaje decupabile pentru jocul de roluri.

Copilul tău citește susține convingător câteva idei de bază. Iată câteva dintre ele:

Cititorul se formează, el este rezultatul unui dialog permanent dintre copil și adulții din jur.
Textul se citește de mai multe ori, iar relectura implică mici modificări de ton, accent, dramatizare etc. – dacă se face cu voce tare, și la început așa se face.
Un text ascultat la radio sau pe o înregistrare nu are aceeași putere ca un text rostit/citit lângă tine, percepția e mult mai puternică, iar lucrurile doar pe jumătate înțelese pot fi lămurite imediat.
Reprezentarea vizuală a unei lecturi (harta mentală) este o etapă fundamentală.
Repetiția parțială a anumitor procese are rol reglator.
Fiecare nouă lectură are partea ei de inedit, nu este niciodată la fel, până la perfecta suprapunere, cu lecturile anterioare. Lucruri care din cele mai diverse motive au scăpat atenției revin și își cer dreptul la reprezentare în imaginea de ansamblu.

Ce se întâmplă dacă nu citești? Răspunsul îl știm: lipsa lecturii autentice duce la incapacitatea înțelegerii sensului, deci la analfabetism funcțional. Există un moment optim pentru formarea cititorului. Timpul pierdut și etapele arse nu pot fi recuperate decât parțial.

Ce se întâmplă dacă nu citești? Consecințele sunt de toate felurile, cu pierderi greu de anticipat în balanța fragilă a vieții. În absența lecturii autentice, se pierde flexibilitatea gândirii, mecanismele de adaptare funcționează defectuos, se rup legăturile cu spiritul veacului, creativitatea rămâne neantrenată. Copilul care nu înțelege ce citește, fiindcă nu citește cum trebuie va fi un adult care se va mulțumi cu rezolvarea de sarcini repetitive, fără acces la inovație, un om fără soluții în fața provocărilor greu de anticipat ale vieții.

Decalajele cognitive și emoționale sunt demotivante. Când e prea mult de recuperat, se creează impresia că muntele e prea înalt și că nu va putea fi niciodată traversat.

Mi-a plăcut mult povestea Olinei Ortiz – Cu ariciul la tuns, fiindcă are umor, dar și pentru că a gândi cu voce tare este un fel de obișnuință la orice vârstă. Cartea Oanei Moraru nu se adresează doar părinților și profesorilor din clasele mici, toți gândim uneori cu voce tare:

„—Stop? repetă și Colț Galben, îngrijorat că a gândit cu voce tare. A, da! Stop! Mmmm… Stop tunsorilor învechite! Noua modă pentru arici e tunsoarea ZERO!

– ZERO?! se miră Figaro.

– ZERO?! țipă și ariciul.

— Da, ZERO, adică tunsoare cu chelia la vedere! Ce mai tura-vura! ZERO! Nu știați? ZERO, adică fără țepi! Nețepos, chelios, adică foarte frumos! Uite-așa! Întâi îi scurtezi părul cu foarfeca, pe urmă îl dai cu spumă de ras și intri cu briciul. ZERO!” (pp. 172-173)

Plecând de la experiența proprie, Oana Moraru caută soluții pe care le pune la dispoziția profesorilor și a părinților. Poveștile sunt folosite ca bază a educației timpurii și influențează formarea copilului, la nivel cognitiv și emoțional. Lectura este un indicator pentru a observa la timp și a verifica/corecta ordonarea logică a ideilor, flexibilitatea și coerența mecanismelor de gândire, fixarea unui set salvator de valori. Formarea obișnuinței de lectură este de fapt o acomodare cu diverse experiențe semnificative ale vieții. Accesibilă ca limbaj, cartea se adresează celor interesați de educație, celor care chiar în momentul ăsta gândesc cu voce tare: Copilul tău citește. Dar al meu?

Copilul tău citește. Metode pentru formarea cititorilor îndrăgostiți de lectură pornind de la poveștile Olinei Ortiz de Oana Moraru