În căutarea identității

Întâlnirea cu Akwaeke Emezi, scriitoare nigeriană și artist video, s-a produs neașteptat în ceea ce mă privește: terminasem de citit 2-3 cărți cărora li se făcuse peste tot suficientă reclamă și mă pregăteam să le recenzez sub forma unor recomandări de lectură pentru sezonul estival. Derulam în minte ideile, forma, esențializarea materialului, pradă unui sentiment amestecat, de fapt unei (in)dispoziții cu care mă confrunt când și când: scrisul nu se urnește, nu se așază pe dimensiunea potrivită. De regulă, în astfel de situații, soluția e simplă, aleg din raftul cu cărți noi una – mai mult sau mai puțin la întâmplare – și mă apuc de citit.

Akwaeke Emezi e un nume nou pentru mine. Un nume exotic. O persoană despre care aflu că s-a confruntat cu identitatea de gen. Romanul Moartea lui Vivek Oji are un titlu care, din start, trimite la „cronica unei morți anunțate”, ca să zic așa. Am ezitat: dacă e un clișeu și atât?! O carte care, probabil, se deschide cu o scenă-cheie din prezent, având în vedere titlul, și care, prin capitole și scene retrospective, adună laolaltă piesele unui puzzle astfel încât să înțeleagă cititorul cine este Vivek Oji și de ce a murit acesta…

Cartea se deschide abrupt: „În ziua în care a murit Vivek Oji, au dat foc pieței”. În capitolele următoare, ne familiarizăm cu membrii unei familii tradiționale din partea de sud-est a Nigeriei, dar mai ales cu drama cumplită pe care o traversează și o asumă diferit, în funcție de factori mai mult sau mai puțin conjuncturali: trupul fiului lor este adus pe furiș, lăsat pe treptele verandei. Băiatul e mort, cu țeasta zdrobită și plin de sânge. Pare să fi fost ținta unor protestatari care dăduseră foc tarabelor din piață.

Capitolele, alternând vocile narative, refac povestea vieții lui Vivek Oji, inclusiv din perspectiva acestuia, înainte și după moarte. Stilul este minimalist, cuvintele și ideile au densitate, le simți greutatea în palmă și în creier. Niciun cuvânt în plus, niciunul în minus. O scriitură cu potențial cinematografic. Extrem de vizuală, eliberată de clișee și de balast psihologizant. Tentația alunecării în astfel de nișe există, dacă avem în vedere aspectele abordate: relațiile de familie, conflictul dintre generații, prejudecățile și cutumele unei comunități tradiționale, sexualitate, identitatea de gen, homosexualitatea latentă, iubirea, trădarea, asumarea propriei identități în răspăr cu așteptările familiei etc.

Deși pur accidentală, moartea protagonistului e pregătită de toate momentele anterioare, inclusiv din ziua nașterii sale: părinții cred că vor avea o fată, iar zestrea Kavitei (mama lui Vivek), masive bijuterii din aur, „moștenite din generație în generație de femeile din neam” e pusă deoparte pentru fetița care se presupune că va veni curând pe lume. Ziua nașterii lui Vivek coincide în mod sumbru cu moartea Ahunnei, bunica pe linie paternă, femeie emblematică pentru comunitatea igbo. Băiatul are, ca și bunica, același semn pe picior – o mică stea-de-mare. Ținându-și pruncul în brațe, tatăl (Chika) e frisonat de un sentiment bizar, „ca un val de ciment proaspăt turnat, întărit sub forma unei frici bolnăvicioase”. Un ochi plânge pentru mama săvârșită din viață, celălalt se întoarnă cu speranță spre cel venit în lume:

„Așa s-a născut Vivek, sub sceptrul morții și al durerii. Asta l-a marcat, vedeți voi, l-a doborât așa cum dobori un copac. L-au adus într-o casă peste care se înstăpânise o suferință nemărginită: viața lui a devenit un doliu. Kavita nu a mai avut alți copii.” (pag. 24)

Cel născut băiat, dar așteptat ca fată, va avea o identitate incertă pe tot parcursul scurtei sale vieți pământene. În ochii propriei familii (părinți, unchi, mătușă, verișori), Vivek va fi inițial o ființă bolnavă, ciudată, apoi un om „defect”. El însuși se consideră astfel. Identitatea de gen, deși propusă și dezbătută inclusiv la nivel artistic (arte plastice, literatură, cinematografie), încă este un subiect sensibil, dificil de abordat dintr-o perspectivă obiectivă și implicit onestă; imparțialitatea, când vorbim despre aspecte tabu, mai cu seamă în comunitățile conservatoare sau în cele religioase, este greu de atins și de păstrat. Lui Akwaeke Emezi îi reușește o carte curajoasă, echilibrată structural și ideatic, un roman poematic, în care polifonia narativă și cercurile concentrice în care se țes vocile personajelor dezvăluie drama unui adolescent neînțeles de familie, care nu-și înțelege el însuși, multă vreme, firea, obiceiurile, tendințele, tot ceea ce îl face diferit de ceilalți. Rând pe rând, personajele ies în față și ființa fiecăruia se dezvăluie celorlalți și nouă, cititorilor. Ceea ce începe ca o banală cronică de familie, în care părinți și copii traversează tot felul de crize, inclusiv la nivel conjugal, se desface apoi într-un roman despre acceptare/inacceptare ca sexualitate și maturizare, dar mai cu seamă despre decalajul dintre generații. Ceea ce nu reușesc să înțeleagă și să accepte părinții lui Vivek (care preferă să creadă că Vivek e doar bolnav) sau unchiul și mătușa (care îl cred posedat de diavol și îl supun unui experiment de exorcizare) le vine mult mai ușor celor tineri, adolescenți ca și el (vărul Osita, gemenele Olunne și Somto, Juju și Elizabeth, ultimele două trăind și asumând ele însele o relație homosexuală).

E remarcabil, de asemenea, felul în care îi reușește scriitoarei nu atât povestea, tema acesteia în sine, cât limbajul, atmosfera, împletirea și succesiunea detaliilor semnificative: Vivek își lasă părul lung, îmbracă rochii, își dorește să se arate celorlalți astfel, să forțeze cumva barierele comunității și ale familiei, e inteligent, știe că aproape toți, toată lumea îi stă împotrivă; nu pentru că nu l-ar iubi, ci tocmai pentru că îl iubesc pe el, carcasa băiatului înregistrat ca atare în acte, nu ființa feminină captivă în trupul acestui băiat atât de torturat de o identitate ambiguă, permanent amenințată de ceilalți, de așteptările lor.

Tulburătoare e, de asemenea, drama Kavitei, a mamei care își pierde fiul încă din timpul vieții acestuia, care vrea să înțeleagă înainte de a accepta ceea ce pare inacceptabil în ochii tuturor.

Aparent idilică, liniștită, această comunitate igbo se vede brusc amenințată din interior: generația tânără (își) afirmă alte reguli decât cele nescrise și transmise/respectate de bunicii și părinții ei. Mai cu seamă cei din urmă pică examenele în ceea ce privește cunoașterea propriilor copii. Povestea lui Vivek, împletită cu povestea vărului Osita, cu aceea a relației dintre Elizabeth și Juju reprezintă o punte între două lumi, care trebuie să găsească un limbaj comun, o formă de comunicare menită să le susțină dragostea, legătura, continuitatea. Akwaeke Emezi nu militează pentru integrarea/acceptarea homosexualilor sau a celor care, captivi într-un corp nepotrivit, își iau astfel libertatea de a evada din acesta, ci prezintă pur și simplu o realitate care nu (mai) poate fi ignorată în zilele noastre. Cartea ei este o poveste de un firesc dezarmant. Este despre oameni care cumva reușesc să nu-și piardă lumina, rațiunea, capacitatea de a empatiza. Vivek, Kavita, Osita, Chika, Juju sunt personaje memorabile, puternice, capabile să-și asume greșelile și alegerile. La final, când Kavita distruge monumentul funerar al fiului său, ea sparge nu doar o piatră, ci însăși minciuna în care trăiseră, conservatorismul ei și al celorlalți. Adăugând, alături de numele masculin, și pe cel feminin, din care află târziu că se revendica Vivek, mama reușește să-și recupereze băiatul. Moartea acestuia devine una simbolică: eliberat dintr-un corp resimțit ca o povară, Vivek renaște ca Nnemdi, „copil preaiubit”:

„Acum nu îmi mai pasă. Din locul în care sunt acum, înțeleg cum merg lucrurile. M-am născut și am murit. Mă voi întoarce. Vedeți voi, undeva, pe râul timpului, eu deja m-am născut din nou”.

Moartea lui Vivek Oji de Akwaeke Emezi