Femeia-urs

Apărut în traducerea românească a lui Ovio Olaru în anul 2022, romanul Karolinei Ramqvist este deosebit prin construcția sinuoasă, ce urmărește travaliul creativ al naratoarei. Palierele tematice sunt diverse, iar unitatea lor este asigurată de perspectiva din care sunt abordate, anume femeia ce scrie despre istoria unei femei, pe baza documentelor emise, în principal, de alte femei, aparținând unor epoci istorice diferite.

Subiectul este atractiv: naratoarea prezintă drumul de la inspirație la cartea ce rezultă în urma documentării, o dată cu povestea care face obiectul acestei cărți. Cele două planuri importante ale romanului vizează povestea Margaretei de la Rocque, pe care naratoarea o deduce din sursele documentare pe care le consultă, într-o muncă de detectiv literar, precum și aventura documentării și impactul pe care aceasta îl are asupra vieții naratoarei (relația cu părinții și cu familia ei, concepții asupra femeii și a maternității, a iubirii, gânduri despre felul în care contextul istoric influențează viața femeii), însoțite de considerațiile sale asupra scrisului și asupra modurilor în care poate să fie împărtășită o poveste. Firele narative se suprapun și se împletesc, fiindcă naratoarea își confruntă propria viață și concepțiile care o modelează cu viața persoanei care va deveni personajul unei cărți ale ei.

Povestea pe care naratoarea o dezvăluie se desfășoară într-o epocă de mult apusă, în Franța secolului al XVI-lea, în timpul domniei regelui Francisc I, cel care aduce Renașterea în țara sa, pe un fond ce are legătură cu politica de colonizare a ceea ce va deveni mai târziu Canada și cu dezbinarea religioasă dintre catolici și hughenoți. Rămasă orfană de tată, tânăra aristocrată Marguerite de la Rocque este dată de rege în grija lui Jean-François de la Rocque de Roberval, ce-i va deveni tutore până la majorat, la 25 de ani. Roberval este trimis de rege în expediție în Lumea Nouă, respectiv Canada, expediție la care participă și Marguerite. Se pare că aceasta este perioada în care Roberval se gândește să o ducă pe Marguerite la pieire. Pe corabie, fata începe o idilă cu un bărbat căruia nu i se dezvăluie numele. Când legătura aceasta este descoperită, Roberval profită pentru a scăpa de fată, pe care o condamnă să fie părăsită pe o insulă pustie din golful St. Lawrence, împreună cu slujnica sa, pentru desfrânare. După o perioadă, lor li se alătură și bărbatul fără nume, căruia boala contractată aici îi va aduce moartea. Marguerite și Damienne, slujnica, au de înfruntat pericole și greutăți, iar cea din urmă cedează și se sinucide. Marguerite are un copil care, la rândul său, nu va supraviețui. Pe fată o susține credința religioasă sau, cel puțin, așa reiese din cercetările naratoarei și aceasta este interpretarea dată de contemporani. Se pare că Marguerite rămâne pe insulă doi ani, până când o corabie din expediția lui Roberval o recuperează și o aduce în țară. În lunga convorbire pe care o are cu Thevet, Marguerite ascunde o parte din detaliile aventurii sale, din motive care țin, consideră naratoarea, de siguranța fetei.

Diferitele figuri feminine care apar în carte, scriitoarea, fiica sa, Marguerite de la Rocque, victima despre care scrie, Marguerite de Navarra, regina care este printre primele ce documentează viața celei din urmă, Elizabeth Boyer, autoarea uneia dintre sursele pe care le consultă naratoarea, Damienne, slujnica ce împărtășește soarta stăpânei Marguerite de la Rocque, ilustrează varii răspunsuri la întrebarea privind felul în care femeia își marchează existența în istoria mare, precum și în istoria mică, personală, domestică, cât poate să dezvăluie din evenimentele prin care trece și din gândurile pe care le are, fără a fi pusă în pericol din cauza acestora.

Existența Margaretei de la Rocque este jalonată de bărbați: tatăl care îi dă o educație aleasă pentru vremurile acelea – secolul al XVI-lea – și a cărui moarte constituie prilejul ce determină intrarea fetei în atenția regelui; Francisc I, regele Franței, care îi hotărăște soarta, dând-o pe fată – în calitate de membră a aristocrației -în grija unui tutore; Roberval, conducătorul expediției spre Canada, tutorele care complotează să o ucidă, uzând de un pretext care nu rezistă la analiza autoarei, și care o condamnă la a fi părăsită pe insula pustie; bărbatul fără nume, cu care are o relație și care constituie pretextul pentru care Roberval pronunță condamnarea sa, mai târziu, tatăl copilului născut pe insulă, victime, amândoi, ai vieții grele de aici; André Thevet, cartograful curții regale, care discută cu ea la întoarcere și care stabilește prima versiune a întâmplărilor.

Damienne, slujnica și însoțitoarea Margaretei, are o existență chiar mai ștearsă decât a acesteia, fiindcă statutul social o pune în rândul obiectelor utilitare, astfel că, de exemplu, nu este trecută pe lista pasagerilor de pe corabia care îi duce pe Roberval și pe Margareta spre Canada, dar este amintită de stăpâna sa în convorbirea cu Thevet prin faptul că și-a luat viața și a lăsat-o fără sprijin.

Marguerite de Navarre, regină, soră de rege și scriitoare, merită o atenție specială, așa cum pare că-i acordă și naratoarea. Educația primită se situează în idealul renascentist al omului universal, iar împreună cu mama și cu fratele său formează un trio formidabil, al cărui scop este obținerea tronului Franței. Posteritatea literară a reținut opera ei principală, L’Héptameron, considerată un omagiu al Decameronului, după al cărui model a fost alcătuită, dar judecată inegal de-a lungul timpului. A 67-a povestire de aici reține versiunea lui Marguerite asupra evenimentelor pe care le-a traversat Margareta de la Rocque, de unde atenția pe care i-o acordă naratoarea. În spiritul cărții de față, aceasta din urmă nu se rezumă la analiza sursei documentare, ci pune în context și în perspectivă aspecte din viața reginei-autoare, astfel că ajunge la concluzia că și regina fusese victimă a asaltului unui bărbat, în ciuda statutului său, a legăturii de rudenie cu regele și aprețuirii pe care acesta din urmă i-o acordă. Până la urmă, viața reginei, cel puțin în acest aspect, se reflectă în viața celeilalte Margarete și invers, după cum ambele ilustrează ideea că în epocă – și nu numai? – femeia își duce viața numai în funcție de prezența și acțiunile unui bărbat.

Naratoarea are o relație specială cu fiica sa cea mare. Aflată la vârsta adolescenței, aceasta încă are nevoie de îndrumările mamei pentru a desluși un rost în evenimentele din jurul ei, fapt de care naratoarea este conștientă, dar despre care nu este sigură câ îl duce la îndeplinire în mod adecvat:

„cu cât se maturiza, cu atât mai limpede observam și că vreau să cultiv în ea lucruri despre care credeam că trebuie să le știe (…). Adesea alegeam cele mai proaste ocazii pentru aceste mici tentative pedagogice. Parcă îmi era greu să o las pe ea (și pe mine) să se bucure de lucrurile plăcute, mă simțeam în mod constant obligată să subliniez cât de recunoscători trebuie să fim pentru norocul de a trăi o viață atât de privilegiată. Și, de fiecare dată când o făceam, mă simțeam prost” (p. 218).

Mama este în același timp dornică să-și confrunte unele experiențe importante din trecut cu cele ale fetei, motiv pentru care o ia pe aceasta în călătorie la Paris, apoi la turnul lui Roberval:

„Fiica mea cea mare era de aceeași vârstă cu mine când am ajuns pentru prima dată în Paris (…). Voiam să știu cum i se va părea fiicei mele Parisul și voiam să știu dacă e adevărat că conservatorismul orașului făcea ca el să rămână viu pentru turiști” (p. 38-39).

Călătoria aceasta, realizată în principal în scop documentar, îi prilejuiește naratoarei descoperiri despre fiica sa, dar și despre sine:

„Puteam să-mi dau seama că fiicei mele nu-i era deloc frică, nu se temea de viteză sau de înălțimi, dar eu nu avusesem niciodată curaj să mă dau în așa ceva, nici măcar în copilărie, mai ales fiindcă fusesem un copil care vedea pericole peste tot. Acum, că o făcusem în sfârșit, mă bucuram pe deplin de senzație. Era ca și cum eram într-un fel eliberată de mine însămi și mi-a fost puțin jenă când am văzut că a observat și ea asta” (p. 44).

Aceasta este în mare măsură o carte a tăcerilor și a mistificărilor ce înconjoară existența femeilor. Tăcerea și misterul care învăluie viața și peripețiile Margaretei de la Rocque sunt menite a-i proteja viața, iar rezolvarea mistică și religioasă a supraviețuirii sale – adăugate la contextul confruntărilor dintre catolici și hughenoți – este tot un fel de tăcere. Atacul la care a fost supusă Marguerite de Navarre – pe care naratoarea îl deduce din documentarea sa – nu este neapărat trecut sub tăcere, însă nu este privit de fratele ei, regele Francisc, drept ieșit din comun; de aceea, regina-scriitoare îl amintește de câte ori are ocazia, prin intermediul personajelor sale.

Naratoarea este conștientă de faptul că tăcerea a devenit de-a lungul timpului o parte inerentă a naturii feminine, motiv pentru care o pune sub semnul întrebării, mai ales când intervine în relația cu fiica sa:

„Mă întrebam dacă e ceva de la sine înțeles sau dacă e unul dintre acele lucruri care trebuie spuse, pe care eu, ca adult, trebuia să i-l spun explicit. (…) Începusem să observ că ceea ce consideram a fi de la sine înțeles nu mai era de la sine înțeles și bănuiam că un motiv pentru care lucrurile au ajuns aici ar putea fi exact acea reticență pe care eu însămi și atât de mulți oameni din propria mea generație o simțeam față de exprimarea lucrurilor evidente” (p. 204).

Naratoarea caută faptele, încearcă să despartă adevărul de fabulație, le pune în perspectivă și își trece propria viață și experiență feminină prin filtrul lor. Partea de autoficțiune a romanului scoate în evidență preocupările scriitorului, în special identificarea cu obiectul povestirii, iar traseul de la inspirație la rezultatul final este fascinant întrucât, documentând viața persoanei care va deveni personaj, naratoarea își documentează, de fapt, propria viață. Interesant este că nu numai personajul trebuie să fie conceput în acord cu epoca din care se presupune că face parte, ci autoarea trebuie să se adapteze, la rândul ei, la perioada istorică despre care scrie, lăsând în urmă ceea ce cunoaște atât de bine încât face parte din subconștientul său. Astfel, aceasta din urmă își dă seama că actul sexual în secolul al XVI-lea poate să însemne altceva decât în secolul al XXI-lea:

„«A patra poveste» m-a făcut să văd că modul meu de a mă gândi la această poveste era impregnat de o înțelegere a sexului ca expresie a iubirii și a tinereții. (…) Deși ideea de a face dragoste de plăcere exista cu siguranță la vremea aceea, ba chiar era una dintre întrebările care o preocupau pe Margareta de Navara, violul era încă considerat o modalitate de a seduce o femeie. Diferența dintre viol și actul sexual consimțit era doar, eventual, gradul ei de excitare” (p. 235).

În acest proces, ea își mărturisește deseori neîncrederea față de poveste (storytelling) fiindcă, afirmă, aceasta ascunde adevărul faptelor precise, fapt pentru care își manifestă predilecția pentru film sau teatru, deși este conștientă că, în final, tot cuvântul triumfă. Pe lângă scrisul pe care îl are și care depășește celelalte modalități de expresie ce-i stau la dispoziție, naratoarea utilizează imaginea pentru a-și fixa existența în lume, prin fotografiile pe care le face copiilor săi.

Romanul explorează relația complexă dintre privire, scris și obsesie, dintre a privi și a fi privit, dintre cuvânt și imagine. Imaginea are, de altfel, o importanță aparte în declanșarea și susținerea procesului de documentare și de creație:

„Când mă gândeam la ea la început, îmi imaginam un desen. Nu știam pe atunci că există cu adevărat un desen care o înfățișează acolo, pe insulă. Cel pe care mi-l imaginam eu era cu totul diferit, mâzgălit cu pixul negru pe o bucată mototolită de hârtie. Aceasta era imaginea pe care o invocam când mă gândeam la ea – insula ca un cerc strâmb și o linie marcând granița dintre marea din jurul ei și uscatul de lângă ea” (p. 8).

Fotografiile pe care le face la turnul lui Roberval, de exemplu, sau reperele materiale ale unor momente – frunza pe care o ia de la același turn – sunt încercări de a explica ceea ce cuvintele singure nu reușesc să redea, de a fixa ceea ce acestora le scapă din documentare și din povești. Dar cuvântul scris are câștig de cauză datorită capacității sale de a explicita dificultățile interioare și exterioare cu care scriitoarea se confruntă. În plus, să privească, în loc să fie privită, este un privilegiu pe care femeia, de regulă, nu îl are.

Romanul se înscrie în tendința contemporană de a gândi și de a aborda istoria din perspectiva celor mulți și anonimi, a celor lăsați de o parte de istoria oficială, a femeilor și a comunităților izolate sau marginalizate, cu accent pe omenescul din povestea Margaretei. Mai mult, romanul descrie ezitările naratoarei, întrebările și nesiguranța ei în privința căilor pe care ar trebui să le urmeze în cercetările pe care le întreprinde, singurătatea pe care o resimte, însă, dincolo de acestea, procesul de creație este perceput ca spațiul unei depline libertăți.

Femeia-urs de de Karolina Ramqvist