De la un capăt la altul, în acest microroman perspectiva rămâne a unui copil care înregistrează din lumea, nouă și veche, în care se mișcă mai multă informație decât poate înțelege rațional. Mai important decât ceea ce vede și ceea ce aude rămâne ce simte fetița care ajunge, pentru câteva zile, în grija unor rude, domnul și doamna Kinsella, „două harfe bătrâne”.
Atmosfera din casa acestui cuplu este plăcută și confortabilă, o noutate pentru copilul cuminte, care se adaptează tacit noilor condiții de trai. Se presupune că ar fi trebuit să rămână la rude mai mult timp, dar nu se întâmplă așa până la urmă. Apelativele familiare arată că fetița este primită cu brațele deschise – „copilă”, „Picioare-lungi”, „scumpo” etc. Fetiței nu i se spune pe nume, ceea ce este un pic neobișnuit, așa cum observă chiar ea.
În familia Kinsella nu există secrete – acesta este principiul care îi este adus la cunoștință fetei, dintr-un fel de precauție, înțelegem ulterior. Este bine, ca adult, să fii la curent cu secretele celor mici, multe dintre ele cu potențial risc. Numai că adulții nu-și pot respecta până la capăt aserțiunile. Un secret tot există, un subiect tabu, deschis însă accidental de curiozitatea unei vecine.
Proza este scrisă respectând până la capăt convenția perspectivei inocente. De aceea rămân multe întrebări formulate doar în subsidiar. Nu știm, cum nu știe nici personajul principal, de ce tatăl o duce, într-o duminică în altă parte, nu acasă, și o lasă acolo. Neglijent, tatăl uită să îi lase fetiței lucrurile pregătite de acasă – există un bagaj, se presupune că plecarea aceasta era planificată de părinți, dar copilului nu i se spune nimic. Ulterior, înțelegem că Mary, mama fetiței, urmează să nască încă un copil, și greu de spus câți copii sunt în familia aceasta.
Fetița percepe asperitățile lumii adulților. Înțelege, de exemplu, din vocea lui Kinsella că ar trebui să se comporte într-un fel sau în altul – că nu s-a spălat pe față înainte de a pleca la oraș pentru cumpărături. Percepe faptul că vânzătoarea de la magazin crede că Edna este mama ei, în această cheie se decodează atitudinea afectuoasă a doamnei Kinsella față de acest copil extrem de atent, extrem de sensibil.
Când zilele șederii în familia Kinsella s-au terminat, copilul este înapoiat familiei proprii. Între timp, locuind cu sufletul între două case, fata poate face comparații. Datorită unor străini, fetița învățase nu doar să nu vorbească în plus, învățase și limbajul iubirii adevărate, după care va tânji din momentul în care a aflat că există un asemenea limbaj. Tatăl ei nu o ținuse niciodată de mână.
Aș spune că A treia lumină este o proză despre tristețea de a nu ști să fii părinte, cu toate că ai această șansă, așadar despre tristețea de a-ți pierde, în diferite moduri, copiii. În felul lor inocent, cei mici își găsesc refugiul în mici insule de poveste: un delfin transparent tremurând într-o vitrină, niște cai ai mării și, la capătul plajei, ca o confirmare a afecțiunii căutate, o ridicare pe umerii tatălui.
Pe Claire Keegan o cunoaștem din alt roman, Astfel de lucruri mărunte. Să ne mai uităm o dată pe informațiile oferite de editură:
Scriitoarea irlandeză Claire Keegan (n. 1968) este cunoscută pentru povestirile sale publicate de-a lungul timpului în The New Yorker, The Paris Review sau Granta. Prima ei antologie de povestiri, Antarctica (1999), a câștigat Rooney Prize for Irish Literature și William Trevor Prize. A doua, Walk the Blue Fields, a apărut în 2007 și a fost recompensată cu Edge Hill Prize pentru cea mai bună antologie de povestiri publicată în Insulele Britanice. A treia lumină (Foster, 2010) a câștigat Davy Byrnes Award și a devenit bestseller internațional. Astfel de lucruri mărunte (2021) a fost finalist la Booker Prize și Rathbones Folio Prize și a câștigat Orwell Prize for Political Fiction și The Kerry Group Prize for Irish Novel of the Year. So Late in the Day (2022) s-a numărat printre finalistele Story Prize. Claire Keegan a mai primit distincția Woman of the Year for Literature in Ireland (2022), apoi Author of the Year (2023), Seamus Heaney Award for Arts and Letters și Siegfried Lenz Award (2024). A treia lumină a fost ecranizată în 2022, cu titlul The Quiet Girl, în regia lui Colm Bairéad, cu Carrie Crowley, Andrew Bennett și Catherine Clinch în distribuție.
Las mai jos câteva fragmente:
„Şi astfel trec zilele. Tot aştept să se întâmple ceva, ceva care să tulbure liniştea care m-a cuprins: să mă trezesc în patul ud, să fac vreo greşeală, vreo mare gafă, să sparg ceva; dar zilele sunt întrucâtva asemănătoare. Ne trezim la răsăritul soarelui, la micul-dejun mâncăm ouă gătite în toate felurile, cu pâine prăjită și marmeladă. Apoi Kinsella îşi trage șapca pe cap și iese în curte. Eu și doamna Kinsella întocmim cu glas tare o listă de lucruri care trebuie făcute, apoi pur și simplu le facem: scoatem rubarbă, facem tarte, vopsim plinte, scoatem toate aşternuturile din uscător, aspirăm pânzele de păianjen şi punem toate hainele curate la locul lor, facem brioșe, frecăm cada de baie, măturăm scara, lustruim mobila, fierbem cepe pentru sosul de ceapă și îl punem în recipiente în congelator, smulgem buruienile din brazdele de flori și, după ce apune soarele, le udăm. Apoi e vremea pentru cină și plimbarea peste câmpuri şi jos la fântână. În fiecare seară pornim televizorul pentru ştirile de la ora 9 și, după prognoză, mi se spune că e ora de culcare.” (p. 31)
*
„Într-o după-amiază în care tăiem căpeţelele și cozile agrişelor pentru gem, când treaba e aproape terminată, zahărul e deja cântărit și borcanele, încălzite, Kinsella intră din curte, se spală pe mâni și se şterge c-un prosop, și mă priveşte într-un fel în care nu a mai făcut-o până acum.
– Cred că a cam venit vremea să punem nişte haine ca lumea pe tine, fato.
Port o pereche de pantaloni bleumarin şi o cămaşă albastră pe care femeia le-a scos din comodă.
– Da ce-i în neregulă cu ea? zice doamna Kinsella. Mâine-i duminică și are nevoie de ceva mai mult de-atât pentru liturghie. Nu vreau să apară așa cum a fost săptămâna trecută. –
– Nu-i curată şi aranjată?
– Ştii despre ce vorbesc, Edna, oftează el. Ce-ar fi să te duci sus să te schimbi şi-apoi să dăm toți trei o tură prin Gorey?
Femeia continuă să culeagă agrişele din strecurătoare, întinzând mâna după ele, dar de fiecare dată un pic mai lent. La un moment dat am senzația că o să se oprească, dar continuă până ce le termină, apoi se ridică, pune strecurătoarea în chiuvetă, scoate un sunet cum n-am mai auzit la nimeni până acum și urcă scările încet.
Kinsella se uită la mine şi zâmbește forțat, apoi privește înspre pervaz, unde o vrabie s-a așezat ca să-şi aranjeze aripile. Păsăruica pare neliniştită – ca și cum ar mirosi mâţa care șade uneori acolo. Lui Kinsella în continuare îi fug ochii în toate părțile. De parcă, într-un corlon ascuns al minţii, o problemă serioasă l-ar fi îngrijorat din ce în ce mai tare. Atinge piciorul unui scaun cu degetele de la picioare şi priveşte spre mine.
– Ar trebui să te speli pe mâini și pe față înainte să mergi în oraş, spune el. Nici măcar atâta nu s-a deranjat taică-tău să te înveţe?
Îngheţ pe scaun, așteptând să se întâmple ceva mult mai rău, dar Kinsella nu merge mai departe de-atât; stă acolo, blocat de şuvoiul propriilor vorbe. De îndată ce întoarce spatele, alerg în sus pe scări, dar, când ajung la uşa băii, aceasta nu se deschide.
– Ies imediat, zice femeia dinăuntru după o vreme și, în scurt timp, deschide uşa. Scuze că te-am ținut.
A plâns, dar nu-i ruşinată.
– O să fie bine să ai nişte haine ale tale, spune ea apoi, ştergându-se la ochi. Iar Gorey e un oraş frumos. Nu știu de ce nu m-am gândit până acum să te duc acolo.
Oraşul este un loc aglomerat, cu o stradă principală largă. În fața magazinelor sunt atârnate la soare tot felul de lucruri. Plase de plastic pline cu mingi de plajă, jucării gonflabile. Un delfin transparent arată ca și cum ar tremura în briza rece. Sunt lopeți de plastic și găleți asortate, forme pentru castele de nisip, bărbați în toată firea care scobesc cu lingurițe de plastic înghețată din pahare, plante în ghiveci care sunt păroase la atingere, un bărbat într-o dubă care vinde pește.” (pp. 35-37)
*
„Face o pauză, apoi spune:
– Se întâmplă lucruri ciudate. În seara asta ţi s-a întâmplat un lucru ciudat, dar Edna n-a vrut să facă vreun rău. E prea bună, aia e. Vrea să găsească binele din ceilalţi, și uneori felul ei de a-l găsi este să aibă încredere în ei, sperând că n-o să fie dezamăgită, dar uneori este.
Râde apoi, un râs ciudat, trist. Nu ştiu ce să spun.
– Nu trebuie să spui nimic, zice el. Amintește-ți chestia asta, niciodată nu ești obligată să spui nimic. De multe ori oamenii pierd doar fiindcă au ratat ocazia perfectă să tacă.
Totul pare ciudat în noaptea asta: să mergi la marea care-i acolo de când lumea, să o vezi, să o simți și să te temi de ea în semiîntuneric, să îl asculți pe bărbatul ăsta spunând lucruri despre cai în largul mării, despre cum soţia lui are încredere în alții ca să învețe în cine să n-aibă încredere, lucruri pe care nu le înţeleg pe deplin, lucruri care poate nici măcar nu îmi sunt destinate mie.
Ne continuăm drumul până ce ajungem la un loc unde vârfuri pietroase și bolovani ies ca să întâlnească apa. Acum nu mai putem să înaintăm, trebuie să ne întoarcem. Poate că drumul de întoarcere va da cumva sens venirii noastre aici. Scoici plate, albe, strălucesc ici și colo, aduse pe mal. Mă aplec să le adun. Le simt în mână netede, curate şi sfărâmicioase. Ne întoarcem și pornim de-a lungul plajei, continuăm să mergem, pare că străbatem o distanţă mai lungă decât cea pe care am parcurs-o ca să ajungem la locul pe unde nu am putut trece, apoi luna dispare îndărătul unui nor mai întunecat și nu mai vedem pe unde călcăm. În acest moment Kinsella oftează, se oprește și aprinde lanterna.
– Ah, totuşi femeile au aproape întotdeauna dreptate. Ştii la ce sunt talentate femeile?
– La ce?
– La eventualități. O femeie bună poate să privească în viitor și să se prindă ce-o să se întâmple cu mult înainte ca vreun bărbat să se gândească la asta.
Luminează de-a lungul malului ca să ne găsească urmele în nisip, ca să ne luăm după ele la întors, dar singurele urme pe care le găsește sunt ale mele.
–Trebuie că aici m-ai luat în cârcă, zice.
Râd la gândul că l-aş putea căra, la imposibilitate, apoi îmi dau seama că a fost o glumă și că m-am prins.
Când luna iese din nou, bărbatul stinge lanterna și, la lumina lunii, găsim cu uşurinţă şi urmăm cărarea pe care am luat-o când am pornit-o dinspre dune. Când ajungem în vârf, nu mă lasă să-mi pun pantofii, mi-i pune el. Apoi şi-i pune și pe ai lui şi înnoadă şireturile. Urmează apoi o clipă de răgaz, în care rămânem să privim înapoi, spre apă.
– Vezi, unde până acum erau doar două lumini, acum sunt trei.
Privesc în largul mării. Cele două lumini sclipesc ca și până acum, dar între ele se mai află una, care luminează constant.
– O vezi? întreabă el. (pp. 50-51)
A treia lumină de Claire Keegan
Editura: Trei
Colecția: Anansi. Contemporan
Traducere din engleză și note: de Iulia Anania
Anul apariției: 2024
Nr. de pagini: 72
ISBN: 978-606-40-2437-4
Cartea poate fi cumpărată de aici.
