Fecioara de August – TIFF 2020

Sfântul Cajetan, Sfântul Laurențiu și Fecioara din Paloma. Trei sfinți și trei motive de sărbătorit în plină vară, sfidând canicula. Chiar dacă Madridul este părăsit de localnici, el nu se transformă într-un oraș părăsit, ci intră în stăpânirea turiștilor. Cu condiția ca aceștia să suporte valurile de căldură sufocantă. Catolicii au un fel anume de a-și cinsti sfinții; festivalurile de stradă și procesiunile transformă și cele mai ascunse cotloane în scene de carnaval. Carnavalul de la Veneția și cel brazilian sunt cele mai bune exemple. În Fecioara de August avem de-a face cu un astfel de festival, întins pe mai multe zile, dar la scară mult mai mică din punctul de vedere al fastului și zgomotului. Asta și pentru că la Veneția și Rio festivalurile n-au nimic în comun cu canicula, clima e mult mai prietenoasă cu turiștii din acest punct de vedere. Jurnalul de august al Evei – „fecioara de august”, cum bine i se potrivește porecla – începe la 1 august și se încheie pe 15 ale aceleiași luni. O jumătate de lună extrem de concentrată în căutări, peregrinări, încercări și testări, descoperiri de noi locuri și noi oameni etc. O perioadă la finalul căreia ea va decide dacă va continua jurnalul, în alt loc și cu alte întâmplări (diferite de cele precedente) sau va pune punctul final, începând o nouă viață.

Eva vine de nicăieri, dar se întâlnește, rând pe rând cu oameni care fac parte din trecutul ei. Freelancerul de la muzeul de istorie, Sofia și copilul ei cel mic sunt martorii tăcuți ai trecutului ei. Ea chiar are o poveste personală, convingeri și idei de care nu se dezice, dar pe care le aruncă în dezbateri de moment. Lor li se adaugă oamenii cu care se intersectează de-a lungul plimbărilor ei nocturne sau diurne. Femei dornice de distracție, bărbați apatici sau mai puțin apatici, copii prea puțini prin preajma lor. Distracții estivaliere tipice: de la procesiuni stradale la bețiile de noapte, de la sesiunile de ștrand la vizionări de filme în săli de cinema pe jumătate goale. Nimic ieșit din comun, totul de-o banalitate covârșitoare. Singurele evidențe țin de arhitectura locului – specifică și încă bine conservată – și de limba de conversație – o spaniolă foarte melodioasă. Generația celor trecuți de 30 ani, indeciși dacă să-și asume decizii de oameni maturi (să facă copii sau să-i crească pe cei care-i au, să-și întemeieze familii, să-și consolideze carierele sau să penduleze între două locuri de muncă, să-și amenajeze o locuință personală sau să caute chirii ieftine). Eva nu face excepție, într-un fel ea este suma tuturor indeciziilor celor cu care se intersectează de-a lungul plimbărilor diurne sau nocturne. Reflecțiile ei, consemnate într-un jurnal, sunt dovezi ale modului cum gândesc generația din care face parte: oameni care s-ar desprinde cu plăcere de trecut, ba chiar l-ar nega întru totul, dar n-o fac dintr-o teamă exagerată față de necunoscut (semn că instinctul de conservare începe să-și facă treaba, adică se apropie criza vârstei de mijloc). De la un punct încolo, Evei începe să-i fie din ce în ce mai clar că va trebui să aleagă, să se decidă, iar asta o surprinde foarte mult, dar în aceeași măsură o și incită. O mirare cauzatoare de noi explorări, prima dintre ele fiind cea a propriului corp.

Un film lipsit de cea mai mică urmă de violență. Nici măcar când se îmbată, oamenii nu devin violenți, nu spun o înjurătură, nu sar la bătaie, nimic. Un film lipsit de conflict, deci unde e trama? După prima jumătate de oră de peregrinări ale Evei începi serios să te întrebi dacă merită să vezi filmul până la capăt. Dialoguri lipsite de substanță, de o banalitate absolut covârșitoare, dar în care te recunoști, pentru că din șiruri de genul acesta ne sunt alcătuite diminețile de vară sau de sfârșit de săptămână – momentele în care nu vrei și nu te gândești la nimic concret/serios/grav. Nu se întâmplă nimic altceva decât o simplă consemnare de (false) evenimente. Concluziile Evei nu sunt nici pline de revelații, dar nici de ignorat, în măsura în care s-ar putea regăsi în ele cei de până în 40 de ani. O generație care refuză sistemele valorice de natură spirituală, dar care merge la festivaluri dedicate sfinților. O generație a contradicțiilor – vor copii, dar să-i crescă alții (Agos recunoaște senin că nu s-a ocupat aproape deloc de Violeta, fetița lui), vor să se cunoască și să-i cunoască pe ceilalți, dar fără prea mult efort.

Un film despre care nu sunt foarte multe lucruri de spus din punct de vedere estetic, poate și pentru că regizorului nu i-a fost prea clar cum să aducă la nivel de scenariu ceea ce lui îi era foarte clar la nivel de imagine. Cadrele în sine, luate separat, pot fi considerate metafore în sine, subiecte pentru esteticieni, artiști sau antropologi, dar nu sunt deloc completate la nivel de acțiune, dialogul dintre Eva și ceilalți este steril din toate punctele de vedere. Se putea mai mult, mult mai mult din toate punctele de vedere, mai ales că Itsaso Arana pare că se simte foarte bine în rolul Evei, o înțelege foarte bine și-i dă șanse să fie cu adevărat „Fecioara de August”.

FECIOARA DE AUGUST / THE AUGUST VIRGIN – TIFF 2020