Steinar Lone traduce din italiană, franceză și română în norvegiană. Un om de litere, pasionat de litere, care nu obosește să pledeze penru marea literatură făcând-o accesibilă, contribuind la punerea ei în circulație. A tradus întreaga trilogie Orbitor a lui Mircea Cărtărescu, Camil Petrescu și încă alte câteva proze românești esențiale. Dialogul cu el a plecat de la același set de întrebări adresate lui Jan Willem Bos, pentru că m-au interesat avatarurile traducătorului din limba română în oricare altă limbă europeană și dificultățile întâmpinate de aceștia. Un spiritual și un fin cunoscător al societății românești pe care vă invit să-l descoperiți citind dialogul.
Sursa foto: Bookfest – Salonul Internațional de Carte 2019
Cunosc câțiva traducători români care mai tot timpul deplâng faptul că nu le este apreciată munca la adevărata valoare. Există această percepție și la dumneavoastră în țară?
E ceva constant pentru toți traducătorii din toată lumea, cred. Să încep cu o pildă: am fost la sala de concert și înainte de pauză, s-a cântat un concertul pentru vioară de Beethoven și, după cum știm, Beethoveen este un genial, mai ales în felul cum a pus în valoare vioara, cum a orchestrat și cum fiecare partidă a acesteia este luată în seamă, și după pauză am ascultat Simfonia numărul 1 de Brahms și, cum bine știm toți, Brahms știe să aranjeze într-un fel aparte partidele. Bun. Dar cine a cîntat, cine a fost solistul la vioară? Nu s-ar scrie o critică după un concert în acest mod. În artă, este o diferență între artiști performanți și artiști interpretativi, și noi, traducătorii, suntem undeva la mijloc. Dar foarte des, o recenzie a unei traduceri poate l[uda limbajul sensibil și expresiv al autorului, fără să menționeze că e vorba de o traducere…
Fiindcă ați adus aminte de muzică, acolo contează întotdeauna orchestrația; într-adevăr, Brahms a făcut foarte multe orchestrații ale compozițiilor scrise de alți mari compozitori, la Mozart de exemplu, dar partea asta aproape deloc nu este consemnată, deși este cea care dă valoare operei în sine.
Cum este și în cazul Musorgski / Ravel, Tablouri dintr-o expoziție, o suită de zece piese pentru pian, pe care Ravel le-a orchestrat.
Din acest punct de vedere, îi invidiați sau nu pe scriitori?
Da! Nu! 🙂
Nu, pentru că se supără pe dumneavoastră și nu vă mai caută! 🙂
Deseori scriitorii sunt foarte conștienți cât de importanți suntem noi. Jose Saramago a fost intervievat odată de cei de la Frankfurter Allgemeine Zeitung și a afirmat că scriitorii fac literatură națională, iar traducătorii fac literatură mondială.
Într-adevăr, partea asta de mondializare e asigurată de traducător, cel care translează, practic, literatura dintr-o parte în alta a lumii. Și această muncă la ora actuală contează foarte mult, pentru că acum punem foarte mult accentul pe globalizare. Iar traducătorii sunt unii dintre cei care contribuie la această globalizare.
Da, într-un sens pozitiv, da. Există o trilogie în cinci părți de science fiction, The Hitch Hiker’s Guide to the Galaxy: A Trilogy in Five Parts, scrisă de Douglas Adams, și acolo apare pentru prima dată peștele Babel și datorită acestuia lumea se poate înțelege – dar au rezultat foarte multe războaie.
Da, aici e un subiect dificil. Adevărul este că fiecare fenomen de genul acesta, care presupune deschidere, are și părți negative, dar și părți pozitive. Și într-adevăr, la ora actuală, cred că ar trebui să fim un pic mai conștienți de părțile negative, pentru că le scăpăm de sub control și încep să escaladeze.
Sunt locuri comune, bineînțeles. Dacă citești o carte dintr-o altă cultură, înveți ceva, deci e important. Nu cred că literatura poate crea problema astfel; literatura creează poduri între oameni și între popoare, prietenie între popoare.
Descoperiți o lume nouă, vă așezați în mijlocul ei, vă uitați în stânga, în dreapta, observați tot, schimbări, personaje etc. Este valabilă această descriere pentru munca unui traducător?
Probabil că da, dar un traducător care nu cunoaște lumea din care traduce nu poate face o meserie bună. Avem un fenomen, nu așa de răspândit acum, mă refer la traducerile secundare, adică cineva a tradus cartea într-o altă limbă și de acolo este tradusă într-o altă limbă. Una dintre primele traduceri din română în norvegiană în anii ´70, a fost prin suedeză, adică textul a fost tradus de cineva din română în suedeză, care cunoștea cultura română și după aceea de un traducător norvegian care știa suedeza. Ce se întâmplă? El n-o să poată relata tot, pentru că el cunoaște numai realitatea suedeză, de obicei. Și culmea este că cartea lui Zaharia Stancu, Jocul cu moartea, a fost tradus[ mai întâi în engleză apoi în suedeză, și abia apoi în norvegiană. Am citit traducerea și la sfârșit, dacă v-aduceți aminte, protagonistul se întoarce la București, vinde ziare, un ziar de limbă gernamă, e ziarul ocupanților, Bukarester Tageblatt. Un ziar destul de cunoscut în România și pentru că Tudor Arghezi a colaborat cu acest ziar, din această cauză a făcut și închisoare după război. În traducerea norvegiană, titlul ziarului apare ca Ziarul din București și cînd cineva o vrea, și spune „Hei tu, cu Tag-ul” este tradus cu „Hei tu, cu ziarul!”. Amănuntul că e vorba de ziarul în limbă germană s-a pierdut pe drum, lost in translation. La un moment dat, Darie – protagonistul, aleargă lângă mareșalul von Mackensen, austriacul, care poate vedea titlurile, chiar dacă nu înțelege ceea ce spune Darie, și înțelege că s-a dus revoluția la Petrograd, s-a dus guvernul, dar această parte s-a pierdut la traducere. Iar traducătorul din limba suedeză în limba norvegiană bineînțeles că nu știe toate acestea. Deci, la fiecare traducere trebuie să știi și ceva despre cultura, civilizații spațiului de unde traduce. Bineînțeles că dacă scriitorul e mort de 2-3-400 de ani e o problemă, dar atunci există și studii academice.
De câte ori am vorbit despre literatura română sau dacă se vorbește despre literatura română contemporană, mai devreme sau mai târziu ajungem, bineînțeles, la Mircea Cărtărescu. Pe care l-am tradus. Nu numai că l-am tradus, dar mi-am dat seama că am fost la facultate la București în același timp, ceea ce m-a ajutat foarte mult. Când el descrie un oraș, în Orbitor sau în Solenoid, n-am nicio problemă să îmi imaginez cum este, pentru că am fost acolo.
Deja știam că probabil ne-am întâlnit pe scări sau în culoare acolo la Litere, fără să ne cunoaștem. Și acum un an, l-am întrebat pe Mircea, în ´78-´79 în care an erai? Erai în anul III? Cred că da. Și ai fost la cursurile de istorie a limbii române cu Florica Dumitrescu? Nu-mi aduc aminte, dar probabil că da. Eu am fost și probabil că eu eram în banca a doua a treia, eram interesat, nu era obligatoriu, dar m-a interesat istoria limbii române, și poate că în spatele meu era Mircea, fără să ne cunoaștem, acum 40 de ani. În Solenoid – am început acum trei săptămâni să-l traduc – este o scenă în care studentul Mircea se duce la Librăria Mihai Eminescu, la subsol. Am fost copleșit: Cum să nu cunosc eu acest loc?
În felul acesta s-a creat un fel de energie care s-a dus peste timp, unii așa ar spune. Să înțeleg că vă place să traduceți mai mult literatură contemporană? Vă simțiți mai confortabil?
Da și nu, pentru că sunt două situații diferite, una pentru edituri și cealaltă pentru public. Pentru cititori, literatura contemporană e mult mai interesantă decât literatura clasică. Editurile vor un scriitor în viață, care poate veni la lansare. Și este o discuție între noi, traducătorii de limbi străine – sunt câțiva în Franța -, unde este o piață mai mare și mai mulți traducători, dar și în Spania, țări unde doi traducători au reușit și cu clasici. Și eu am reușit de două ori sau de trei ori cu clasici, dar cu foarte mare greutate. Când am fost student și am citit Baltagul, am fost entuziasmat și am reușit, dar pentru edituri era o carte din anii ´30, ceea ce nu interesa, dar am reușit, după 15 ani.
Dumneavoastră ați reușit să convingeți editura s-o tipărească?
Cu ajutorul unui diplomat la ambasada română.
Eu zic să veniți la Ministerul Culturii să-i convingeți pe ai noștri să facă o strategie de promovare coerentă.
Îmi dați voie să vă contrazic, nu e bine că se implică ministerul. Avem la noi, în Norvegia, o agenție complet independentă, NORLA – Norwegian Literature Abroad. Cei de acolo au strategie fără niciun amestec politic. Dar ce a făcut la început Fundația Culturală Română, predecesoarea ICR? A publicat o traducere a romanului Mara în limba engleză, care a fost publicat aici la București. A pătruns în lume? Nu. N-are distribuție. Când a venit Patapievici la ICR, împreună cu echipa a făcut o strategie, i-a provocat să se uite la ce fac celelalte țări, spaniolii, francezii etc. Erau oameni pe care îi cunosc, foarte deștepți și care au înțeles că traducătorii și editurile străine sunt cheia, cei care contează, cu colaborări cu edituri străine, și mai ales au format traducători. Pentru că nu eram mulți atunci. Și, între timp s-a construit o rețea de traducători, deci ne ajutăm între noi. În timpul comunismului s-a tradus în România, s-a publicat în România în limbile engleză și franceză, dar cărțile nu au pătruns în lume. Încă mă lovesc din când în când la întâlniri cu publicul convingerea că limba română e așa de expresivă și așa de complicată încât numai nativii vorbitori de limba română o pot traduce în limbi străine. Un fel de protocronism care a supraviețuit.
Asta e o prostie, pentru că asta anulează partea aceea din munca de traducător, partea de tehnică, de meserie.
Așa poate fi valabilă și afirmația că cei care au limba maternă româna nu pot învăța franceza francezilor. Când a fost dat afară Patapievici de la conducerea ICR, a fost dat afară și cineva din filiala de la Paris și în locul acestuia a venit un dinozaur, care a spus că traducerile actuale în limba franceză sînt proaste. Evident că s-au enervat colegii mei din Franța. Oricum, el a fost dat afară după șase luni.
Datorită ICR-ului s-a creat o rețea de traducători din limba română în limbi străine, o rețea informală, dar eficientă. Și acum FILIT a preluat ștafeta, e un festivalul internațional de literatură și traducere, unde sînt invitat și traducătorii. Rețeaua se extinde din ce în ce mai mult și nu poate fi distrusă pentru că e una informală, bazată pe prietenie. Și pe internet și mediile de socializare…
Faceți schimb de cărți?
Nu doar, ci și de experiență.
Ceea ce contează enorm.
Da. Acum câțiva ani, Joanna Kornaś-Warwas – care a venit și el la FILIT în acest an – a trimis un mesaj prin Messenger, traducea Nostalgia în limba poloneză. Undeva în carte este vorba de un flacon de parfum cu un capac „ca o tombatera” și ne-a întrebat „Cum ați tradus?”. A fost un mesaj comun către traducătorii din Norvegia, Bulgaria, Italia și Franța. A trebuit să parafrazez, pentru că tombatera nu se poate traduce, eu am tradus ceva ca o pălărie otomană. Există un singur loc în lume unde limba internațională de comunicare e româna, nu e practic niciun român acolo, dar vorbim românește – noi traducătorii din limba română în limbi străine.
E o comunitate și e mare lucru că aveți o comunitate.
Eu am venit acum la FILIT pentru a cincea oară. Am revenit pentru că aici mă întâlnesc cu colegii mei în carne și oase. Bineînțeles că e bine să avem și contact pe net, dar…
Credit foto: Andi Spot (FILIT 2019)
E altceva face to face, orice ar fi. Da, asta e o mare realizare și e bine că vorbim de o tradiție, care se conservă în timp. Revenind la literatura norvegiană, mie îmi place foarte mult literatura nordică, pentru că are partea aceea de noir și de dark, dar în același timp îmi place foarte mult cum preia toată partea aia de tradiție și o convertește într-o formă contemporană fantastică, care la români nu prea mai este. O altă calitate a literaturii norvegiene ține de doza aceea de suspans care vine din construcția personajelor și nu neapărat a acțiunilor.
Problema mea este că n-am timp să citesc tot ce aș dori. Suferă literatura norvegiană, deci nu știu Pe de altă parte, am eu și niște predilecții, niște favoriți în literatură; sunt atras de o literatură mai specială, dar dacă un roman începe cu o descriere a protagonistului și mai avem și un protagonist în vârstă care s-a retras la o casă la țară, unde s-au întâmplat niște lucruri, ei bine, asta mă plictisește cu adevărat.
Am primit odată un premiu literar pentru traducere, iar premiul pentru scriitori l-a primit Per Petterson, care scrisese La furat de cai. Țin minte că mi-a spus: „Acum citesc și eu Cărtărescu”, era primul volum. Ulterior, eu am citit cartea lui, unde bine, un om în vârstă se retrage într-o casă la țară, în liniște și se gândește la ceea ce s-a întâmplat cu adevărat atunci, o poveste destul de mare, dar pentru mine nu este o construcție genială, este bine scrisă, dar nu e genială. Deci nu e chiar pe placul meu. Pe de altă parte, câțiva ani mai târziu, în 2014, eram la o masă cu mai mulți scriitori români, și tipul de lîngă mine mi-a spus „Sunteți din Norvegia, am citit un roman norvegian recent, era o descriere formidabilă despre o relație dintre tată și fiu, mi-a plăcut foarte mult, era ceva cu cai!”. Bun! 🙂 Recent, la o lansare de carte de sezon de la o editură mare din Norvegia, mi-am dat seama că mai toate cărțile erau despre o familie care se întoarce la casa din copilărie și…
Da, e o rețetă folosită, rostogolită, se uzează de tot până într-adevăr plictisește, n-are nimic nou.
Pe de altă parte, acum câțiva ani am fost la Bruxelles și am găsit o cărticică în limba franceză, La Disparition de Jim Sullivan, de un scriitor francez necunoscut mie, Tanguy Viel, unde primul capitol începe cam așa: sunt un scriitor francez de un oarecare succes, dar mi-am dat seamă că cărțile mele nu sunt de vânzare la aeroport. Deci m-am hotăât să scriu un roman american (dintre cele care se găsesc și în aeroporturi), chiar dacă sunt un scriitor francez și imediat m-am decis că protagonistul trebuie să să ne numească Dwayne Koster și trebuie să locuiască la Detroit. Așa începe o parodie!
Dar acesta este gustul meu personal. Mie mi-a plăcut enorm Patul lui Procust și cred că este cel mai bun roman pe care l-am citit vreodată. Dar am tradus și Zenobia lui Gellu Naum.
Dacă l-ați tradus pe Naum, înseamnă că sunteți fanul suprarealismului și al acestui curent literar.
N-aș zice, am citit Nadja de André Breton, dar nu mi-a spus nimic. Depinde de scriitor, dar Naum am citit prima dată într-un volum bilingv, româno-italian, realizat de Marin Mincu, pe care l-am cunoscut când eram student. Eram la Florența unde el eraatunci era profesor de română. L-am folosit și deliberat, ca să pot vorbi și limba română și limba italiană în același timp. El a editat un volum de poezie română de avangardă cu Marco Cugno. Era una dintre puținele surse pentru poeziile mai vechi ale lui Naum, până când au ieșit operele complete. Abia atunci am putut face o selecție mai mare, mai ales cu poeziile mai vechi, și am reușit cu o editură care a publicat și Cărtărescu și Filip Florian. Așa am făcut două volume, două cărți – Zenobia și Poezii alese.
Super. Și dramaturgie nu?
Nu. Nici n-am citit. Am citit Apolodor, totuși.
Apropo de literatură clasică, cărțile acestea pentru publicul românesc fac parte din literatura aceea desuetă, decadentă.
Nu chiar decadentă, dar nu mai e la modă.
Da, și nu mai are impact, deși eu zic că aici e și vina noastră, a promotorilor, pentru că, de fapt, noi nu mai știm să atragem lumea.
Este un alt fenomen pentru că, am o prietenă în Norvegia care e profesoară pentru clasele VIII – IX; pentru ei young & adult fiction e la modă, ea mi-a spus că copiii când citesc un autor, îl citesc tot.
Dar una dintre cele mai recente traduceri ale mele din limba franceză este o serie de traduceri noi, complete, din Jules Verne. Eu am tradus Insula misterioasă, am recitit foarte mult Jules Verne în limba franceză. Mi-a plăcut foarte mult când am citit Insula misterioasă, dar când am tradus m-am plictisit enorm, pentru că e schematic, plicitisitor, când traduci. Dar când citești e altceva. Când am primit redactarea înapoi, mi-am spus că nu-i așa de rău. Povestea e bună, numai că a spus căpitanul, a spus inginerul, schematic, schematic și când traduci îți dai seama de toate acestea. Când citești nu-ți dai seama.
Da, aici e diferența de poziție.
Uneori e o problemă și pentru scriitori, pentru că un scriitor nu e destul de atent, un redactor nu e atent, cel mai atent cititor e traducătorul.
Ceea ce lipsește în România sunt redactorii de carte. În Norvegia am lucrat odată pentru o editură care a avea o serie de cărți pentru copii și tineret fabuloasă și scriitori norvegieni care lucrau cot la cot cu redactorii: ai talent, dar trebuie să rescrii acest pasaj, trebuie să faci așa, trebuie să faci așa. La un moment dat m-a contactat pe mine și m-a rugat să traduc din limba italiană un scriitor care nu era cunoscut în Norvegia până atunci, Gianni Rodari. Am tradus, am trimis manuscrisul, iar redactoarea a spus „Vreau să mă ocup eu de redactare”. Și am așteptat și așteptat, și în sfîrșit redactoarea a spus „Trebuie să mă ocup de scriitorii mei norvegieni mai întîi, să redactezi o traducere e cu totul altceva, nu cere mult timp, dar ești ultimul pe lista acum…”. E avantajul unei traduceri pentru o editură. Dacă e o carte originală, trebuie să muncești mult mai mult cu scriitorul. Pe cînd o traducere este deja redactată în țara de origine. Numai că, cum am spus, editurile din România nu sunt destul de stricte. Dar nu numai din România – când am citit Umberto Eco, Il pendolo di Focault, sunt cam 100 de pagini la mijloc unde acțiunea se petrece în Brazilia, pagini care ar fi putut fi scoase, după părerea mea. Dar sunt gusturile mele! Poate că este un păcat pentru traducător să aibă gusturi speciale, dar pe de altă parte…
Credit foto: Andi Spot (FILIT 2018)
Ceea ce spuneți se leagă de ce voiam eu să vă întreb; traducătorul da, pe de o parte trebuie să rescrie cartea, practic, deci s-o ia din mâna scriitorului și să-i dea o altă formă. Dar mai există un imperativ categoric din punctul meu de vedere pentru traducător, dedublarea, adică obiectivarea aceea vizavi de textul în sine și de scriitor, astfel încât să reușească să facă o muncă profesionistă.
Sunt traducători și traducători, pentru că de cele mai multe ori, editura merge la un agent sau primește o propunere, cineva citește și este trimis la un traducător. Dar, cum spunem noi întotdeauna, în întâlnirile oficiale, dar și între noi, traducătorii din limba română în limbi străine sunt și agenți literari. Și deseori găsim aceleași opere, dar pe de altă parte uneori contează foarte mult gusturile noastre. Dacă s-a tradus Gellu Naum în Norvegia, este pentru că eu am o predilecție pentru el.
Care a fost scriitorul român care v- a dat cel mai mult de furcă la traducere?
Camil Petrescu, penru că a c-a murit! La el sunt și fraze negramaticale, probabil voit, pe când cu Mircea Cărtărescu nu e nicio problemă, trimit un e-mail și întreb, la nevoie.
Care este scriitorul sau scriitoarea pe care credeți că n-o să puteți să o traduceți niciodată? Sau cartea pe care credeți că nu o puteți traduce?
Levantul. Chiar dacă s-a tradus în franceză, spaniolă, suedeză, Mircea Cărtărescu a făcut și o variantă în proză, dar pentru mine nu merge. Am citit odată primele pagini ale unei traduceri din Odiseea în proză, nu merge deloc, deloc. Cred că în suedeză traducătorul a folosit parțial versiunea originală, parțial versiunea în proză care nu a fost publicată în limba română. Acolo intervine și problema cu vocabularul vechi românesc. Tudor Vladimirescu, panduri, ok; dar zavergiu cum traduci? Sunt două cuvinte diferite în limba română, zavragiu și zavergiu. Zavergiu se referă în mod specific la revoluția lui Ipsilanti și Vladimirescu. La volumul 3 din Orbitor e vorba de statuile din București care fac revolta, și apare expresia zavergii de tuci. Am consultat și alte traduceri care au spus numai revoluționari. În sfîrșit, am optat pentru sanskulott – sanchilot, există și în limba norvegiană. Când am citit Levantul, mi-am dat seama că și Mircea folosește zavergiu și sanchilot ca sinonime, deci am nimerit. Este vorba de vocabular, care e greu și pentru români, vocabularul dinainte de occidentalizarea limbii române, care a venit după Regulamentele Organice.
Limba română este: frumoasă, ludică, expresivă, dificilă, fascinantă sau altfel cum? Toate acestea la un loc?
Da, da
Mai puteți găsi vreun epitet?
Fascinant acoperă foarte mult, eu m-am dus la limba română pentru că era limba romanică cea mai specială. Deseori. Cu care limbă romanică se aseamănă limba română mai mult? Cu italiană, dar nu și invers.
Italienii au dialecte, noi n-avem, noi avem regionalisme, ceea ce e cu totul altceva. Cum vi se par românii, acum că îi cunoașteți atât de bine prin intermediul literaturii? Prin raportare cu alte popoare din Europa.
Când va fi publicat interivul, pentru că eu plec din țară joi! 🙂
După ce plecați.
Bine, atunci: Există un mit că românii sunt un popor latin; nu-i chiar adevărat, este un popor balcanic, chiar dacă România nu este în Balcani.
Vă dau perfectă dreptate.
Pe de altă parte, odată cu occidentalizarea limbii române după Regulamentele Organice, a fost și o perioadă de occidentalizare a civilizației. Dar deja era o mare diferență între Ardeal și Regat. Ciudat: România a fost regat și înainte de și după Marea Unire și încă se folosește expresia regat pentru vechiul regat, ceea ce e fantastic.
Credit foto: Andi Spot (FILIT 2018)
Într-adevăr au trecut atâtea generații de atunci, și totuși, în mentalul colectiv, în continuare se face separarea asta, care nu ține neapărat de munți.
Am venit aici din când în când, după anii ´90 și constat de fiecare dată că s-a schimbat ceva. Deja este o nouă generație și printre scriitori, sunt oameni care aveau 20 de ani sau chiar 10 ani în ´90 și au un cu totul alt comportament, o altă civilizație. Nu toți din această generație, dar s-au dezvoltat foarte, foarte, foarte repede, în bine, după părerea mea, s-au occidentalizat, s-au eliberat de moravurile comunismului. Dacă ești părinte, nu-ți dai seama cum crește copilul, dacă ești unchiul sau bunicul și vezi copilul la fiecare două luni, îți dai seama mult mai bine.
Reveniți la FILIT în 2020?
La anul este un mare congres internațional de traducere în noiembrie, în Cuba. Iar în septembrie se va ține Festivalul de proză de la Chișinău, ceea ce face și mai dificilă alegerea. Dacă mă duc la cele două, nu voi avea timp și pentru FILIT.
O să fie dificil. Dar important e că țineți legătura cu noi.
Anul acesta am venit de două ori în România, prima oară la Bookfest. Așa că o să mai revin.
