Prozatorii de azi își doresc să debuteze fulminant, cu un roman care să devină peste noapte best-seller și care să le asigure din start succesul, ascensiunea; nu mai au, în general, răbdare pentru „a-și face mâna” în exercițiul epic, pentru a se disciplina formal și stilistic, așa cum se întâmpla în secolul trecut. Exercițiul prozei scurte, care anunța nucleele ansamblurilor romanesti ulterioare, pare desuet pentru scriitorul tânăr care și-a făcut, eventual, ucenicia pe blogul personal sau pe rețelele de socializare și care a fost încurajat astfel să iasă pe piața de carte, înainte de a fi cu adevărat pregătit. Romanul, se știe, este de multă vreme o specie proteică, un gen în sine chiar, asemenea societății în care trăim, asemenea vieții noastre, un soi de hidră în egală măsură monstruoasă și fascinantă.
În ultimul deceniu se observă un reviriment al prozei scurte, dar fenomenul încă este firav, încă nu-și (re)găsește locul în ansamblul literaturii de azi.
Mario Vargas Llosa aparține, ca prozator, generației tradiționale, celei căreia parcurgerea anumitor etape i s-a părut sabsolut necesară. Două-trei volume de povestiri, eventual de nuvele pregăteau terenul pentru apariția firească a romanelor care coagulau elementele aparent risipite în prozele anterioare. În 2009, Editura Humanitas publică Băieții și alte povestiri, carte care reunește texte din primele două volume ale autorului, șefii și Băieții; între ele, ca moment al apariției, este un interval de 10 ani. Debutul lui Vargas Llosa s-a produs în urmă cu mai bine de cincizeci de ani, marcând oficial începutul carierei sale de viitor romancier. Cele șapte povestiri care alcătuiesc volumul de față sunt scrise, potrivit mărturisirii autorului, pe vremea adolescenței și studenției sale, cu intenția de a participa la un concurs de gen, organizat la Barcelona. Atunci, deși nu avea „prea mari speranțe”, Llosa a fost remarcat și premiat.
Băieții și alte povestiri, volumul-antologie propus de Humanitas, completează seria de autor, în limba română, începută la noi cu romanele. Parcurgem astfel un drum invers în receptare, de la exercițiul matur, deseori redundant, la cel inocent, legat de perioada timidă a începuturilor. Programul epic din șefii și din Băieții anunță, de pildă, substanța primului roman al lui Llosa, respectiv Orașul și câinii: regulamentul aspru al unei școli militare, codul nescris al onoarei, care-i divizează pe băieți și-i obligă la jocuri dure deseori finalizate tragic. Locuri, întâmplări, fizionomii, tipologii sunt astfel „prinse” în aceste crochiuri ale debutantului, dezvoltate și adâncite ulterior în romanele care îi vor aduce consacrarea. Maniera artistică are încă de pe acum semnele, constantele definitorii: fixare rapidă în cronotop, intrigă bruscă, asumată și rezolvată ingenios, tușe comportamentale surprinse în dialoguri vii, eliminarea detaliilor nesemnificative, final abrupt, percutant. Dintre romancierii de talie mondială, Llosa se apropie vertiginos de Hemingway în ceea ce privește exercițiul prozei scurte: personajele sale plonjează în gol parcă ignorând o posibilă plasă de protecție, creând astfel impresia superficialității, definindu-se ulterior printr-o aglutinare faptică bine controlată prozastic.
În această carte „a băieților” și „a șefilor” distingem câteva figuri memorabile: Lu, revoltatul gata mereu să sară la bătaie; Justo și șchiopul („Înfruntarea”), doi macho care se întâlnesc la Ponton, noaptea, ca să-și dovedească prin luptă dreaptă bărbăția; David și Juan, cei doi frați care vor ucide un indian acuzat că atentase la onoarea surorii lor (în realitate, era doar bodyguardul acesteia); Miguel, adolescentul timid din „Zi de duminică”, îndrăgostit de Flora și dornic să zădărnicească planurile lui Ruben, rivalul său (aici, interesant este finalul povestirii, când curajul se dovedește mai puternic decât imboldul de a câștiga admirația fetei iubite).
Piesa de rezistență a volumului o constituie, totuși, povestirea Băieții, publicată în 1967. Poate fi socotită nuvelă, căci propune un personaj puternic, în jurul căruia se aglutinează tema și evenimențialul: Cuellar, un adolescent de la Colegiul Champagnat, suferă un accident care îi aduce emascularea, inclusiv porecla „Puțulică”, pe care se va strădui să o transforme în blazon pentru a-și ascunde rana interioară de care se lasă, treptat, mistuit. Llosa mărturisește că subiectul i-a fost inspirat de un caz real, citit într-un ziar, despre un nou-născut care a fost emasculat accidental de un câine, undeva printr-un obscur cătun din Anzi:
„Îmi doream să scriu despre această rană stranie care, spre deosebire de altele, nu se închide, ci, odată cu trecerea timpului, se deschide din ce în ce mai mult…”
Lider incontestabil al grupului de băieți și de fete care își trăiesc normal maturizarea, Cuellar suferă un regres lent și agonic: din elevul strălucit ajunge un oarecare, interesat doar de sport, mașini, întreceri și băutură, cultivându-și o atitudine misogină care să-l ferească de viitoare eșecuri pe acest plan, dar care nu-l scutește de arsura vitriolantă a iubirii și a geloziei provocată de Teresita. Grupul îl înțelege și îl încurajează cu un devotament admirabil, rar întâlnit. Îi caută o prietenă, îl iau la toate chefurile și întâlnirile, îi iartă mojiciile premeditate.
În timp ce existența lor se desfășoară pe o traiectorie firească (finalizarea studiilor, căsătorie, copiii, responsabilitățile inerente), viața lui Cuellar este circulară: totul se reduce, nedrept și dureros, la momentul în care câinele Iuda l-a atacat în vestiar și l-a stigmatizat pe viață. Incapabil să treacă peste acest accident nefericit, Cuellar își emasculează cu bună știință ființa lăuntrică. Boala lui e mai adâncă decât rana fizică, întrucât se deschide în pliuri succesive: devine spectator cinic la evoluția celorlalți, refuzând să crească și să se împlinească pe o dimensiune care să-i asigure un minim confort psiho-afectiv. Faptul că, spre finalul povestirii, se va îmbrăca precum James Dean, rebelul fără cauză, și că se va înconjura de puștani gălăgioși, imaturi, în Volvo-ul care-l va duce inevitabil spre moarte, nu este deloc o ipostază întâmplătoare. În pasajul final, Vargas Llosa combină în chip ingenios perspectivele narative, concentrând dimensiunea temporală:
„Erau bărbați în toată firea și de acum aveam cu toți nevastă, mașină, copii (…) și începeam să ne îngrășăm și să avem fire albe în păr, burtică (…) și pe pielea lor se iveau când și când pistrui, câte un rid ici și colo”.
Este astfel sugerată magistral emascularea inevitabilă, adusă de timp, degradarea biologică ireversibilă, rana ultimă, deseori fără glorie. Este însă o diferență între cei care au trăit fără să trăiască și cei care își încheie firesc existența, asemenea oricărei ființe care se naște, trăiește și moare…
Poate că n-ar fi deloc rău dacă tinerii prozatori, de la noi sau de aiurea, ar zăbovi, când și când, asupra primelor exerciții epice ale marilor prozatori ai lumii.
