Recomandările lunii august – Editura POLIROM (II)

După cum v-am promis, am revenit pentru a vă prezenta și celelalte noutăți ale Editurii Polirom. Aveți de unde alege și sperăm să vă inspirăm.

În colecția „BIBLIOTECA MEMORIA. Jurnale, autobiografii, amintiri” editura Polirom a editat de această dată un excelent jurnal scris de Irina Procopiu. „Pagini de jurnal (1891 – 1950)” este tradus din limba franceză de Georgeta Filitti, cea care i-a scris și introducerea și a l-a completat cu note și comentarii, fără de care evenimentele despre care se face vorbire în jurnal ar fi fost mai greu de înțeles. Un volum consistent, de peste 700 de pagini, care vine să completeze seria jurnalelor epocii și al cărui inedit stă în faptul că autoarea a fost doamnă de onoare a Reginei Maria, de la care a împrumutat gustul estetic și deschiderea pentru cultivarea artelor, ea însăși ținând un salon dedicat artiștilor.

„Sâmbătă seara. Miezul nopții [1941]

La dejun, Ion Marin Sadoveanu. Îmi istorisește toate necazurile lui, îmi spune că nevastă-sa e proastă, rea, mincinoasă, interesată. Pe scurt, divorțează. N-are un ban fiindcă e fără serviciu. Dar e hotărât să divorțeze. Mi-a spus că a adorat-o; cred că o iubește încă. Acum  i se pare un monstru. De fapt, dacă această căsătorie n-a mers, asta s-a întâmplat fiindcă el a vrut să știe ce a fost în trecutul ei, în afară de prima căsătorie cu Pop Marțian. Din cauza asta, doi ani de certuri, de calvar.

După-amiază, la doamna Pribegi și pe urmă la concertul Teodorescu. Cu concursul lui Alfred Alessandrescu, Lipatti și Enescu. Ultimii doi au cântat admirabil și au fost aplaudați frenetic. Acompaniamentul lui Enescu a fost de o delicatețe și de o sensibilitate care dezvăluie toată noblețea sufletului său.”

„Luni, 24 iunie 1946

La cina de la Gerbore, D. Ghyka are o conversație plină de vervă, scânteietoare; păstrează amintirea tuturor celor văzute și auzite. Evocări despre d´Annunzio și Barrère, căci a fost multă vreme secretar de legație la Roma, la începutul carierei sale diplomatice, apoi a fost la Paris, ca ministru, la Conferința de pace, cu I. Cantacuzino, Titulescu și Brediceanu; au fost foarte bine primiți de Clemenceau, căruia nu-i plăcea I. Brătianu, acuzându-l de a fi complotat contra statului francez – atunci când generalul Iliescu a comis unele imprudențe; era poate începutul paraliziei generale din cauza căreia avea să moară mai târziu.”

Dan Lungu și Amelia Gheorghiță au coordonat  un nou volum colectiv din colecția „Egografii”. De data aceasta volumul este dedicat copilăriei. „Cartea copilăriei” are în cuprinsul ei texte inegale ca valoare și dimensiune, scrise de autori mai mult sau mai puțin cunoscuți, nefiind toți scriitori, dar având cel puțin legături cu lumea scrisului. Interesant este modul cum caleidoscopul copilăriei capătă nuanțe și culori dintre cele mai personale, amintirile cu și despre copilărie fiind aduse în prim-plan prin intermediul  diferitelor evocări.

„Era vara lui 1991.

Eu nu știam asta, dar peste un an urmau să se întâmple două lucruri care aveau să-mi schimbe viața pentru totdeauna. Primul, urma să mă mut din satul în care fusesem trimisă să stau cu bunicii la București, la mama, femeia blondă care mirosea frumos și venea la sfârșit de săptămână să mă vadă și pentru care trebuia să-mi fac lecțiile, ca să nu creadă că nu se ocupă nimeni de mine sau că sunt proastă ca un dud. Iar al doilea, tataie urma să moară de congestie pulmonară după ce, într-o seară, venind cu bicicleta prin ploaie din gară de la Titu și până-n sat, i se umpluseră plămânii cu apă, de parcă ar fi fost niște străchini lăsate pe verandă.” (Erika Ciuică, Bunica cea rea)

„Când eram la casa de copii, în fiecare vară plecam în tabără la mare. La Năvodari. Era tabăra celor mai buni la carte, nu neapărat și celor mai cuminți, așa că mă încadram. Din tot căminul, numai doi-trei plecam la mare. Era cel mai important eveniment al anului. Nu pentru că vedeam marea – de altfel, nici nu prea am amintiri de pe litoral, doar că s-a îndrăgostit o fetiță de mine, însă eu am preferat să-i fur sticla de Pepsi, nu inima -, ci din alte motive: scăpam de cămin, ieșeam din pluton, mergeam cu trenul și, ce senzație!, aveam pentru două săptămâni valiza mea, cu lucrușoarele mele. După un an în care totul era la comun, valijoara aia de carton conținea de fapt libertate cât pentru o lume întreagă.” (Viorel Ilișoi, Vacanța fără sfârșit)

În format de buzunar, a doua ediție „revizuită și binișor adăugită”, în colecția „Eseuri și confesiuni” a apărut „DEX-ul și sexul. Carte de joc” a lui Radu Pavel Gheo. Având în vedere că prima ediție a apărut în 2005, poate că nu strică o reactualizare a celor citite atunci.

„Avem un minister care se ocupă de universități, licee, școli profesionale, de profesori, elevi, studenți… Îi spune Ministerul Educației, Ministerul Educației și Învățământului, Ministerul Învățământului și Cercetării sau cum îi mai trăsnește prin cap ultimului guvern. În fine, e un minister. Avem și un parlament care se ocupă de legislație și are grijă părintească de fiecare bugetar din țară. Și nu o dată am avut impresia că pentru părintele parlamentar (simbolic, Doamne ferește de altceva!) învățământul e copilul cretin, pe care îl ascunzi când vin oaspeți străini. Oricum, cât am lucrat ca profesor, mi-am dorit de nenumărate ori să nu mai aibă atâta grijă de noi. Nici Parlamentul României, nici Ministerul Instrucțiunii sau Educației Publice sau cum l-o mai chema azi…”

„S-ar putea spune că orice instituție mediatică are nevoie de rating, de vânzare, de public, iar un mârlan aduce mai mult rating decât un laureat Nobel pentru biologie. E adevărat, dar la câți mârlani și la câte personaje pitorești avem în România, la câte evenimente bune de rating se nasc aici într-o zi banală, nu cred că o lună de ignorare a unui singur personaj de mahala ar însemna mare lucru. Mao ales că omului i se acordă ulterior șansa redempțiunii.”

„Cer întunecat. Fuga unui copil din Afganistan în  Marea Britanie” de Gulwali Passarlay împeună cu Nadene Ghouri

Cel care în 2012 avea să poarte torța olimpică înainte de deschiderea oficială a Jocurilor Olimpice,  Gulwali Passarlay descrie, cu ajutorul ziaristei Nadene Ghouri mii de pași pe drumul agoniei și ai suferinței, pași  pe care a trebuit să-i facă, altfel probabil că era de mult victimă a războiului din Afganistan. Din păcate, astfel de cărți n-ar trebui să fie scrise niciodată, dar citirea lor cu siguranță ajută la conștientizarea ororilor unor conflicte din ce în ce mai sângeroase și mai de neînțeles.

„Mai tare decât poliția și armele lor mă speriau mama și chipul ei dezamăgit. Pentru prima dată de când pornisem în această călătorie știam exact ce trebuie să fac.

Chiar nu voiam să fiu deportat, dar simțeam că ceilalți erau nesiguri. La urma urmei, eram un băiat de 12 ani care încerca să convingă niște oameni în toată firea să fugă cu el dintr-un autobuz al închisorii.

Știam că trebuie să încerc să-i conving că era un risc pe care trebuia să ni-l asumăm; am încercat să ating cea mai sensibilă coardă a bărbaților afgani, punându-le la îndoială vitejia.

– Dacă eu nu sunt speriat, voi de ce sunteți? Nu e mai bine să încerci decât să regreți?”

„Coșmarurile pe care le avusesem în Italia și Grecia s-au întors. Obișnuiam să mă trezesc țipând, crezând că patul meu era în flăcări, și aveam o senzație de arsură atât de reală, încât alergam la baie să mă bag în apă. Uneori eram atât de panicat, încât nu reușeam să respir sau să mă mișc – nu puteam decât să stau întins în pat, forându-mă să respir și să mă liniștesc. Îmi era dor de mama și de bunica. Aș fi vrut ca una dintre ele să fie acolo să mă liniștească în timpul spaimei mele nocturne, să mă țină în brațe și să-mi spună că totul era în regulă, că nu era decât un coșmar. Dar trebuia să mă calmez singur. Eram singura mea sursă de liniște.”

Și ultima recomandare, dar cu siguranță nu și cea din urmă este noua carte a lui Ciprian Măceșaru, „Trecutul e întotdeauna cu un pas înaintea ta”. De altfel, i-am și găzduit pe site câteva fragmente în chip de avanpremieră. Apărut la Cartea Românească, editură preluată de către Polirom, noul roman are toate șansele să-și cucerească publicul încă de la primele pagini, cu condiția ca acest public să aibă umorul și doza de (auto)ironie necesare înțelegerii și intrării în atmosfera creată de Ciprian Măceșaru.

„— Și cum se va numi țara? a întrebat altcineva.

— Republica Strâmbeni.

Erau destui care râdeau, dar nu ei formau majoritatea. Balaban a organizat referendum. 62% din populație a spus „DA” pentru independență. Fostul primar a trimis o scrisoare către președintele României, anunțându-l că a luat ființă Republica Strâmbeni și că îl roagă să-l primească pentru discuții privind buna vecinătate a celor două state. De asemenea, Balaban a trimis un comunicat către mai multe televiziuni și ziare. Pe Popescu l-a numit prim-ministru, așa cum se așteptase toată lumea. În comunicatul de presă, președintele Balaban cerea altor țări recunoașterea independenței Republicii Strâmbeni.

— Dreptul la autodeterminare, țipa Popescu în stânga și-n dreapta.

Încă o dată, comuna Strâmbeni se făcea cunoscută în întreaga lume. Ziare și televiziuni de pe întreg mapamondul au vorbit despre microstatul abia apărut.”