Palinca, sărutul neterminat, povestea (scaunul pentru povestit). Trei momente esențiale din drumul vieții personajului Judith State. Un spectacol care răstoarnă mai vechea interogație – cât din viața personală are voie să aducă un actor pe scenă – într-o mai profundă și personalizată întrebare: cât de mult trebuie expus un personaj? Cum ar trebui să facă un actor, astfel încât să dea viață personajului, dar cu grijă și cu o extrem de mare atenție, fără să-l bruscheze, fără să-l vulgarizeze (nepermis de mult), să nu-l expună până într-acolo, încât să nu mai fie el însuși. De foarte multe ori – surprinzător pentru un spectacol de doar o oră și ceva minute în plus -, m-am gândit la Stanislavki. Da, Judith State are arta actorului în sânge, îi circulă prin vene, se hrănește cu energia fiecărui personaj pe care-l întruchipează, pentru ca mai apoi, generoasă, să le dea înapoi viață și culoare.
Credit foto: Iustin Andrei Surpanelu
M-am tot gândit în ultima vreme la cum povestim celorlalți despre grozăviile anilor grei de comunism atroce. Cum facem să nu fim inuman de cruzi și, în același timp, să nu ratăm estetic miezul narațiunii, astfel încât mesajul să ajungă la destinatar: ororile acelea nu se pot repeta/retrăi. Dacă s-ar întâmpla, ar fi dincolo de orice limită a suportabilității, de asta sunt de mult timp convinsă. Pe de altă parte, anul acesta, când ar trebui să „celebrăm” cei 30 de ani de libertate, mi-am dat seama că multe dintre proiectele (literare și/sau artistice) dedicate au fost concepute de persoane născute în anii ´80, adică de către cei care au trăit prea puțin în comunism ca să fie „autentici” până la capăt în expuneri/retrăiri. Ei, de fapt, recrează amintirile (despre cât de inuman a fost regimul politic) maturilor celor din jurul lor, e o rememorare intermediată. Judith State nu face notă distinctă. Născută la începutul fatidicilor ani ´80, ea trăiește ororile comunismului sub forma unor interdicții în formă continuantă și agravantă: de la impunerea unor repertorii de poezii mai mult sau mai puțin traumatizante și până la purtarea obligatorie a unei uniforme exasperant de banală și de hidos croită. Dar e vorba despre niște amintiri nefiltrate, extrem de subiective, naive și lipsite de perspectiva globalizantă. Așa este copilăria fiecăruia dintre noi. Ajunsă în adolescență, Judith începe să resimtă din ce în ce mai acut originea etnică ca fiind „un handicap de integrare socială”, venirea ei la București fiind narată cu mijloace specifice: cânt și mișcări de dans atât de veridice. Momentul Michael Jackson este atât de bine lucrat și atât de neașteptat, încât prefer să spun doar atât: e atât de autentic, încât n-ai cum să nu te bucuri văzând-o pe Judith dansând. E mai mult decât un „in memoriam”, e mai mult decât respect pentru un idol al copilăriei; este o combinație între „cum eram atunci și cum sunt acum” foarte bine închegată și foarte bine redată scenic printr-o combinație de jocuri de lumini și mișcări lucrate milimetric, încât te ia prin surprindere total felul cum face trecerea la următorul moment: aduce costumul (bărbătesc) în prim-plan și-i dă viață, îl însuflețește. Și când te gândești că ce urmează este unul dintre cele trei momente interactive…
Credit foto: Iustin Andrei Surpanelu
Viul din Emlék, autenticul și nota de firesc derivă mai ales din felul cum Judith State alege să recompună la nivel de relație socială universul familial: cei doi bunici cărora le datorează aproape în întregime buna creștere, cei de la care a învățat atât de multe și cărora le datorează mare parte din artista care este. Nu evită nici părțile dureroase, eșecurile sau neconcordanțele, semn că cele amintirile neluminoase se uită foarte greu sau aproape deloc. De asemenea, încearcă să dea sens absenței tatălui (felul cum recompune dispariția acestuia din viața ei este pe cât de bine lucrat artistic, pe atât de plin de emoție) și deloc întâmplătoare așezarea în spirala timpului a amintirilor cu bunicii și părinții (nu e neapărat o ordine cronologică, cât una de ordin afectiv, în funcție de cât de importante sunt pentru ea aceste întâmplări). Un spectacol în care se dansează puțin, se aud replici destul de puține și ele, se cântă (ceva mai mult) și se … dialoghează tot timpul. Construcția acestui dialog – dintre personaj și actriță, dintre personaj și sală – este matricea întregului spectacol. Și cunoscătorii știu cât de greu este să fii fluent în construcția acestui dialog când n-ai prea multe replici, dar te folosești de alte mijloace scenice.
Credit foto: Iustin Andrei Surpanelu
Anul acesta (și nu cred că până la final se mai pot întâmpla prea multe) am văzut câteva spectacole de dans, din care mi-a rămas clar în memoria afectivă (și nu doar) Cataclisma Andreei Gavriliu. Despre restul nu știu dacă aș putea spune ceva la prima amintire, dacă mi-ar cere cineva referințe. Dar al doilea spectacol despre care aș îndrăzni să „povestesc” ar fi Emlék al Judithei State. Două spectacole one-woman-show și… comparația se oprește aici. Căci motivele pentru care ele își fac loc în viața spectactorului sunt total diferite. Așa cum și concepțiile diferă până la la idenditate de marcă a celor două artiste. Și ca să închei cercul acestei pseudocronici, fac referire la titlul spectacolului. Marele merit al Judithei State este că a scos în evidență ceea ce mai toți din generația ei neagă cu tărie (nu e locul aici să explic și de ce astfel de atitudini): rostul și importanța rădăcinilor, a familiei lărgite. Suntem, pentru că înaintea noastră au fost ei, părinții și bunicii noștri, cei cărora le datorăm copilăria și amintirile. Amintirea capătă sens în măsura în care ea este baza relației noastre cu restul lumii. Și ea există tocmai pentru că a avut cine să ne-o creeze: părinții și/sau bunicii. Și fiindcă este mult prea personală adeseori, mulți dintre noi o ținem ferecată cu șapte lacăte în cele mai ascunse sertare ale memoriei. Judith State a avut curajul să scoată Emlék la suprafață, să o aducă în fața spectactorilor și astfel să-i oblige să recunoască că da, și ei au amintiri.
Credit foto: Iustin Andrei Surpanelu
Un spectacol al maturității asumate, în care Judith State își pune în valoare mare parte din potențialul artistic, cu ajutorul căruia construiește și zidește… amintiri.
Următoarea reprezentație: 24 noiembrie – Teatrul Mic – Sala Studio (Strada Gabroveni).
Proiectul „Emlék” (amintire) este o producție marțiTreișpe, co-finanțată de Administrația Fondului Cultural Național, demarată în cadrul unei rezidențe EMOTIONAL oferită de Forum Dança, proiect co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
