Drumul. Cei care duc mai departe focul

„Dar omul ca ins e vulnerabil și de tot pieritor, doar omul, care se naște, se bucură, suferă și moare. Care are o singură viață, de trăit o singură dată. Și care este unic, insubstituibil și irepetabil. […] Și cu cât este mai mare puterea de viață care însuflețește un om, cu atât destinul lui este mai tragic.” (Petru Creția, Ahile sau despre forma absolută a prieteniei)

„Era un război foarte ciudat. Nu se câștiga niciun teritoriu, nu se lua niciun prizonier.” (Madeline Miller, Cântul lui Ahile)

A scris Tudor Ganea câteva cuvinte despre cartea asta dureros legată de imaginea unui personaj din Copiii de pe strada Pál, romanul lui Molnár Ferenc – Nemecsek. Adultul ar putea în orice moment să renunțe, uneori se abate de la drumul drept, rătăcește și își pierde speranța. Copilul are idealuri, pentru el nimic nu este mai important decât să fie apărate acele valori pentru care merită să continue lupta, merită să continue drumul. Să ducă mai departe focul, formulă care-i leagă pe cei doi, tată și fiu, cu puterea unui jurământ, înseamnă să rămână de partea binelui:

„Noi încă mai suntem băieții buni? întrebă el.

Da. Încă mai suntem băieții buni.

Și întotdeauna vom fi. Da. Întotdeauna vom fi.

OK.”

(p. 63)

Pentru mine, poate din pricina figurii paterne pe care am simțit-o mai puternică, referința s-a dus mai curând către Iliada, cea rescrisă de Madelaine Miller în Cântul lui Ahile. Sfâșietoare e pierderea regelui Priam, tatăl care imploră mila dușmanilor, mila omenească mai presus de orice sentiment. În romanul lui McCarthy am găsit durerea împărțită între tată și fiu, grija pentru trup, atât cât este el, împuținat de foame și cuprins de frig, trupul ținut aproape, încălzit, ținut în viață prin îmbrățișare.

E ceva de tragedie greacă (și de epopee) în paginile acestui roman al lui Cormac McCarthy – lupta nedreaptă cu destinul, dar și încrederea în misiunea salvării a ceea ce (mai) este omenesc. Odată început romanul, nu mai ai cum să-l abandonezi. Ar însemna să abandonezi drumul către sud. Or, abandonul nu este îngăduit celor care duc focul mai departe.

Pădurile sunt nesfârșite, dar sunt arse. Copacii cad din picioare. Băiatul își întreabă tatăl dacă sunt în pericol, dacă acei arbori nu se vor prăbuși peste ei. Nu se va întâmpla asta, îl asigură tatăl, doar că vor fi nevoiți să descarce căruțul pe care îl cară după ei, ca să poată trece mai departe, ca într-o cursă cu obstacole. Printre obiectele care ies la iveală din căruț, se află câteva jucării vechi, de care uitaseră.

Lângă o cascadă găsesc hribi. Aprind focul, cu grijă, să nu fie văzuți, și pun pe jar hribii cu gust dulce. După ce bărbatul pierde bricheta din nebăgare de seamă, focul e aprins cu iască și motorină. Le e bine acolo, lângă cascadă, locul e bun, e un paradis, însă ei nu pot rămâne niciodată prea mult într-un astfel de loc care „cheamă” oamenii. E periculos. De rucsac, bărbatul prinde o oglindă retrovizoare, ca să nu fie luați prin surprindere de vreun atac.

Sunt foarte slabi, fiindcă mănâncă puțin. Mâncare nu mai există nicăieri. Nu sunt ultimii oameni, cum crede la un moment băiatul. Un om e și bătrânul vagabond care, mergând pe mijlocul drumului, într-un peisaj postapocaliptic, a văzut atâtea nenorociri, încât a devenit imun la suferință. Cei doi, tată și fiu, împart cu bătrânul conservele și focul făcut la loc ferit, în frunziș. Dar bătrânul este ostil, indiferent, nu crede că există Dumnezeu. Când vede pentru prima oară chipul palid al băiatului, e uluit. Nu știe exact ce fel de ființă este. Ar putea fi un zeu. Nu e un zeu, ar fi grav, zeii nu fug din calea nimănui, e un copil. De multă vreme bătrânul nu mai văzuse vreun copil și nici nu credea că va mai vedea vreodată.

La un moment dat, cei doi ajung pe malul mării. Ce dezamăgire! Marea nu e albastră, mai ales dacă vremea e rea și bate despotic vântul.

Căutarea hranei și a unui adăpost arată că omenirea s-a reîntors la nevoile primare. Copilului îi este permanent frică. Nu vrea să rămână singur. Tatăl îi dă un pistol și îi cere să-l țină aproape. Și să nu uite să fie precaut. Pericolele se ivesc mai rar dacă ești atent. Pe plajă, copilul uită pistolul în nisip. E disperat, îi cere iertare tatălui, se simte vinovat. Pistolul acela îi salvează când le e greu, când sunt atacați. Pune pe fugă „băieții răi”. Au noroc, se întorc din drum și găsesc pistolul acoperit de nisip, era acolo unde-l lăsaseră.

Sunt fragili, bolnavi, mai mult niște spirite decât niște oameni. Misiunea lor este să ducă focul mai departe. N-au voie să dezerteze, deși sunt foarte obosiți. Viața lor e o fugă continuă. La un moment dat, tatăl vede într-o oglindă chipurile a doi străini și pregătește pistolul. Copilul este cel care-și dă seama că străinii aceia sunt chiar ei:

„Mergeau pe străzi, înveliți în păturile lor jegoase. Ținea pistolul la brâu și pe băiat, de mână. În capătul celălalt al orașului, ajunseră în dreptul unei case singuratice, pe un câmp pe care-l traversară, și intrară și trecură dintr-o camera-n alta. Dădură peste ei înșiși într-o oglindă, iar el aproape că scoase pistolul. Noi suntem, tati, șopti băiatul. Noi suntem.” (p. 102)

Tatăl îi cere copilului să continue fără el cursa, oricât ar fi de greu. Drumul nu poate fi străbătut decât din aproape-n aproape. De aceea, când copilul îl întreabă, preluând cuvintele auzite cândva în familia lor, în discuțiile dintre oameni mari, care le sunt obiectivele pe termen lung, bărbatul cade pe gânduri. Nici vorbă nu poate fi de asemenea obiective. Singurul plan general este supraviețuirea:

„O să murim?

Cândva. Nu acum.

Și mergem tot spre sud.

Da.

Așa o să ne fie cald.

Da.

OK.”

(p. 12)

E minunat că uneori cineva citește înaintea noastră, nu în dreptul nostru, ar însemna ca interpretarea să se închidă ca un cerc în jurul unei singure lumi. Iar Drumul lui Cormac McCarthy merită citit nu doar pentru frumusețea personajului sau pentru stilul oscilând între expresia poetică și cea filosofică, ci, poate, mai ales pentru că reușește să ia cititorul cu el, îl transformă în martor și supraviețuitor, îl face să traverseze mai multe lumi, urmând un drum care nu are capăt. În fine, mi se pare că romanul acesta e fără pereche în frumusețe. Și durere.

Câteva informații despre autor găsim în prezentarea editurii:

CORMAC MCCARTHY s-a născut în Providence, Rhode Island, în 1933. Studiază, timp de doi ani, artele liberale la Universitatea din Tennessee, iar în 1953 se înrolează în aviația militară a SUA, petrecând doi ani în Alaska. Nu își termină studiile pentru că se mută la Chicago, unde scrie primul său roman, The Orchard Keeper, publicat în 1965 și recompensat cu William Faulkner Award. În 1966 primește o bursă Rockefeller și ajunge la Ibiza, în Spania, unde termină al doilea roman, Outer Dark. Urmează romanele: Child of God (1973); Suttree (1979); Blood Meridian, or the Evening Redness in the West (1985; în 2006, romanul ocupă locul trei într-un top al revistei New York Times Magazine); The Border Trilogy: All the Pretty Horses (1992; câștigător al National Book Award și National Books Critics Circle Award și ecranizat în 2000, în regia lui Billy Bob Thornton), The Crossing (1994) și Cities of the Plain (1998); No Country for Old Men (2005; ecranizarea din 2007 în regia fraților Coen a câștigat patru premii Oscar), Drumul (The Road, 2006; câștigător al Pulitzer Prize 2007 și James Tait Black Memorial Prize 2006, ecranizat în regia lui John Hillcoat în 2009). Cormac McCarthy a mai scris un scenariu de film, The Gardener’s Son (1976), și două piese de teatru, The Stonemason (1995) și The Sunset Limited (2006). Pentru toamna anului 2022 sunt anunțate două romane, The Passenger și Stella Maris, lansate la interval de o lună.

Las mai jos alte fragmente:

„Odată erau păstrăvi în pâraiele din munți. Îi zăreai stând în unda chihlimbarie, unde tivurile albe ale aripilor le tremurau ușor în prelingerea apei. Când îi luai în mână, miroseau a mușchi. Netezi, musculoși, zvârcolitori. Pe spate aveau desene verniculare, ce închipuiau hărți ale lumii în devenire. Hărți și labirinturi. A ceva ce nu mai putea fi adus înapoi. Nu mai putea fi reparat. În văile adânci în care viețuiau ei, toate erau mai bătrâne decât omul și pline de mister.” (p. 215)

„Oamenii întotdeauna s-au pregătit pentru ziua de mâine. N-am crezut în așa ceva. Ziua de mâine nu se pregătea pentru ei. Nici măcar nu știa că ei erau acolo.” (p. 129)

„Poate veniseră să-l avertizeze, își zise. În legătură cu ce? Că nu se putea aprinde în inima băiatului ceea ce se prefăcuse în cenușă în inima sa. Chiar și-acum, o parte din el își dorea să nu fi găsit niciodată acest refugiu. O parte din el își dorea tot timpul ca totul să se termine.” (p. 118)

„Nu mâncați oameni.

Nu. Nu, mâncăm oameni.

Și pot să merg cu voi?

Da. Poți.

OK, atunci.

OK.”

(p. 214)

„Seara, o luară pe un câmp, încercând să găsească un loc unde-ar fi putut face focul fără să fie zărit din drum. Trăgeau căruciorul după ei, pe pământ. Atât de puțină făgăduință în țara asta.” (p. 70)

„Mai avusese și înainte acest sentiment, dincolo de toropeala și disperarea mută. Anume că lumea se micșora până la un miez crud de noțiuni nereductibile. Că denumirile lucrurilor urmau treptat aceste lucruri în uitare. Culorile. Numele păsărilor. Ale lucrurilor ce puteau fi mâncate. În cele din urmă, numele acelor lucruri pe care le credeai a fi adevărate. Mult mai fragile decât ar fi crezut. Cât oare dispăruse deja? Idiomul sacru, despuiat de referințele sale și, prin aceasta, de realitatea sa. Trăgându-se în jos ca ceva care încearcă să păstreze căldura. Și, în timp, stingându-se cu o pâlpâire, pentru totdeauna.” (p. 71)

Fără listă de lucruri ce trebuie făcute. Ziua, providențială în sine. Ora. Nu există pe urmă. Acum este pe urmă. Tot ce înseamnă grație și frumusețe și e apropiat inimii omului are aceeași obârșie: suferința. Nașterea lor din durere și cenușă. Iată, îi șopti el copilului adormit. Eu te am pe tine. ” (pp. 45-46)

„Suntem supraviețuitori, i-a spus el peste flacăra lămpii.

Supraviețuitori? n-a priceput ea.

Da.

Pentru numele lui Dumnezeu, ce vrei să spui? Nu suntem supraviețuitori. Suntem morții vii dintr-un film de groază.” (p. 46)

„Dâra stinsă a soarelui mișcându-se nevăzută dincolo de negură.” (p. 15)

„O învățătură străveche. Să cauți ce e vertical. Nu o prăpastie, dar ceva precedat de o pantă. Făcea pași mari spre niciunde, numărându-i pentru când se va întoarce. Ochii închiși, brațele mișcându-se ritmic. Vertical față de ce anume? Ceva din noapte, nenumit, un filon, o rocă-mamă. Față de care el și stelele erau doar niște sateliți. Asemenea marelui pendul în rotonda lui, marcând în ziua fără de sfârșit mișcările universului, despre care ai crede că nu știe nimic, și totuși fără doar și poate că știe totul.” (p. 16)

„Le-a luat două zile să traverseze acel tărâm de cenușă, crusta unei răni. Mai departe, drumul urma o culme înconjurată de cline cândva împădurite, acum despuiate. Ninge, spuse băiatul. Privi spre cer. Un singur fulg cenușiu plutind spre pământ. Îl prinse în palmă și-l urmări cum piere, ultima ostie creștină.” (pp. 16-17)

„Iar visele, atât de bogate în culori! Cum altfel ți-ar da moartea ghes? La trezire, în zorii înghețați, totul se preschimbă instantaneu în cenușă. Asemenea unor fresce străvechi, îngropate secole de-a rândul și scoase brusc la lumină.” (p. 20)

„Aerul grunzuros. Gustul lui îți stăruie în gură. Stăteau în ploaie ca niște animale de ogradă. Apoi își continuară drumul, ascunzându-se sub prelată de burnița deprimantă. Picioarele le erau ude și reci, încălțările scâlciate. Pe pantele dealurilor, grâne de demult, neculese, culcate la pământ. Copacii înșiruiți pe culmi, desfrunziți, jupuiți, negri în ploaie.” (p. 20)

„Ține minte că tot ce bagi în cap rămâne acolo pentru totdeauna, spuse el. Poate c-o să cugeți la ce ți-am spus. Întrebare: prin ce se deosebește ce nu va fi niciodată de ce nu a fost niciodată. (p. 29)