O poveste adevărată despre dragoste și răzbunare
David s-a născut la Belfast, dar este cetățean norvegian. Alisa are sânge rusesc, dar se consideră moldoveancă din Chișinău. David n-a vorbit niciodată irlandeza, căci este britanic, protestant din Irlanda de Nord. Alisa vorbește românește, cu toate că se consideră rusoaică sută la sută. El a avut o copilărie cu bombe și lupte de stradă. Ea este o orfană din Ungheni. La un moment dat se întâlnesc, iar drumurile lor trec prin București.
„David Kinsella este un regizor britanic, stabilit în Norvegia. De fapt, prin sînge este irlandez, plin de pasiune, ca toţi fidelii Sfîntului Patrick, dar a ales să-şi potolească temperamentul de foc în liniştita şi calma Norvegie, care l-a adoptat. Regizor de succes, David este legat şi de România, unde are mulţi prieteni care îi cunosc viaţa şi pasiunile. Iar una dintre aceste pasiuni a vrut să-i fie transformată într-o carte. Fără ezitare, gîndul m-a dus la Doina Ruşti, stăpîna cuvintelor şi a poveştilor care te fascinează. Ca noi toţi, şi David a fost cucerit de farmecul ei narativ şi-a rugat-o să-i scrie povestea de dragoste. Altcineva vede uneori mai bine decît tine cheile ascunse într-o serie de întîmplări. Însă nu acesta a fost motivul principal al lui David. El a vrut să experimenteze condiţia de personaj. Să simtă pe propria piele ochii necruţători ai spectatorului. Desigur, şi-a închipuit că Doina va urmări faptele pe care el însuşi i le mărturisise, lucru imposibil, avînd în vedere originalitatea ei ieşită din comun. «Ce poveste este aceea, a întrebat ea, spusă pe o singură voce? Orice iubire presupune un EL şi o EA, două puncte de vedere.» Prin urmare, Doina a scris un roman admirabil, din două confesiuni, pe cît de diferite, pe atît de legate.
Scris în trei luni, romanul Logodnica nu este doar povestea de iubire a lui David, ci şi o parabolă despre Est şi Vest, despre extremele Europei.” (Dan Burlac)
„Doina Ruşti are capacitatea rară de a surprinde ipocrizia indivizilor şi a societăţii, sub cele mai inofensive forme, dar care, sub lentoarea derulării epice, are o funcţie constant erozivă. O scriitură picturală (prin comparaţia perfect utilizată) şi cinematografică prin amploare.” (Ramón Acín, Turia)
Doina Ruşti este una dintre cele mai apreciate voci feminine ale literaturii contemporane. Tradusă în numeroase limbi, invitată la evenimente internaţionale, s-a impus în special prin romanele cu tematică diversă şi construcţie solidă. Dintre romanele sale, unele reeditate în colecţia Top 10+, amintim Fantoma din moară (2008), roman amplu despre comunismul românesc, distins cu Premiul pentru Proză al USR, Zogru (2006) şi Lizoanca la 11 ani (2009, reeditat în 2017 la Editura Polirom cu titlul Lizoanca) – recompensat cu Premiul „Ion Creangă
” al Academiei Române. Manuscrisul fanariot (2015) şi Mîţa Vinerii (2017), două bestselleruri, au deschis seria ficţiunii istorice. Doina Ruşti trăieşte în Bucureşti, este profesor universitar şi scenarist. Pagină web: http://doinarusti.ro.
-fragment-
De câte ori a trebuit să mă mut, am mai aruncat câte ceva, dar niciodată din haine. Am 42 de perechi de pantofi cumpărați din toate colțurile lumii, mai ales pantofi sport pentru cățărat și bocanci, pentru care chiar am o slăbiciune. Am rămas atașată de ei, după ce mi-au furat primii mei bocanci, în Munții Rodnei. Asta a fost demult, pe vremea liceului și-a lui Dudu Nebunu, care mi-a scos primul pașaport și m-a luat cu el în România. Nu mai ieșisem niciodată din țară, de fapt nici din Ungheni, și nici nu-mi închipuiam frumusețea lumii de dincolo de orașul meu. Dudu m-a aruncat în mașină și-am trecut granița într-o noapte, iar a doua zi am urcat muntele și-am încercat pentru prima oară o coardă și un ham. Dudu era nebun, exact cum i se spunea, și el însuși își spunea așa, iar pe mine mă apuca groaza și când eram, și când nu eram cu el. Avea un fel de-a mă târî în toate rahaturile, dar și de-a mă ține strâns, fie băgându-mi unghia în ceafă, fie strângându-mi țâța până muream de plâns, fără să renunțe la ceea ce i se părea lui important, nu conta, puteai să mori, nu te lăsa până nu făceai ce zicea el, care era mai mult decât un stăpân. Era chiar Dracu-n persoană. Înainte să plecăm din Ungheni, îmi cumpărase niște bocanci nemțești sau un fake, oricum nu conta pentru mine decât că erau niște bocanci faini, pentru care aș fi făcut orice. Iar într-o noapte, mi-au furat bocancii. Erau ciobani români, care furau de toate. Treceau ca vijelia și-ți săltau bocancii din fața cortului fără să oprească, fără să încetinească măcar. Erau hoți care furau cu caii. Călăreau noaptea ca nebunii pe cai silențioși și se lăsau pe burta calului, ca să înhațe ce era de înhățat, orice, de la țoale la haleală ori chiar cortul de pe om, și duși erau, nu-i prindeai din urmă nici cu trenul, dacă-ai fi avut unul.
A doua zi, Dudu a coborât în vale și-a tăiat burțile unor oi, nu prea conta dacă erau chiar ale hoților sau nu, dar pentru el era chestie vitală, să nu lase în urmă impresia că este vreun prost pe care-l fură oricine. În schimb eu am rămas neconsolată, pentru că n-am putut să uit niciodată bocancii ăia, nu unii la fel, care sunt acum pe toate drumurile, ci acei bocanci care mi-au produs o bucurie irepetabilă.
În noaptea aia, Nebunu a intrat în cort peste mine, mi-a rupt blugii și mi-a dat și niște palme, până când l-am lăsat să facă ce voia, să-i treacă supărările și să-și liniștească sângele care îi spărgea tâmpla. Știam c-așa o să se-ntâmple încă de când plecasem de-acasă, dar dacă până în momentul ăla totul fusese cețos, după ce mi-am dat seama că mi-a intrat în mațe, m-a cuprins o scârbă de mine și de locul ăla și de Munții Rodna. N-o să uit niciodată mirosul cortului, mai exact mirosul de cauciuc și de hăinuță în care s-a strâns toată oboseala din osul de om. Stăteam covrig, cu spatele la Nebun, care intrase în mine ca într-un sac găurit. Eram nici moartă-nici vie, pentru prima oară cu-o pulă-n mine. Și după un timp lung, s-a ridicat să plece în cortul lui, pentru că nu suporta să doarmă la un loc cu alții, și mi-a spus cu o voce blândă:
— Asta a fost ca să-ți treacă de bocancii ăia! Lasă c-o să-i uiți!
Dar nu i-am uitat, au rămas împreună cu toate celelalte întâmplări ale acelei nopți și de-atunci am căpătat obsesia încălțărilor, o plăcere, de fapt, dusă la extrem și pe care Igor o observase și-mi trezise și mie interesul.
— Când cumperi un lucru în exces, există ceva mai profund decât plăcerea de-a avea pantofi noi. Îți plac pentru că au un sens puternic pentru tine, exact cum criminalii de prin filme cumpără De veghe în lanul de secară. De două ori. De zece ori. Își cumpără un fel de legitimare a acelui act nonconformist, aflat la rădăcina revoluției lor. Ucid, dar vinovăția, înșurubată acolo de un profesor posac, are nevoie de combustibil.
