„Djamilia” de Cinghiz Aitmatov

Grupul Editorial ALL se bucură deja de un prestigiu bine meritat în rândul cititorilor români, prin colecțiile sale reușind să satisfacă toate gusturile literare și științifice. Pe rafturile dedicate beletristicii din librării ne atrage atenția un volum subțire, dar foarte atent editat, cu o supracopertă elegantă, cu o copertă atent elaborată, astfel că ești deja curios să citești microromanul scris de un autor aparent necunoscut. Spun „aparent” pentru că celor familiarizați cu istoria recentă a Europei, numele Cinghiz Aitmatov îi duce cu gândul la URSS-ul postbelic și, ulterior, Rusia. Djamilia reprezintă romanul care îl consacră definitiv pe autorul kârgâz pe scena literară sovietică și internațională, încă din 1958. Ne bucură includerea acestuia în Colecția Strada Ficțiunii a Editurii ALLFA a unei bijuterii pe care, după ce o citești o dată, simți nevoia să o lași pe noptieră sau pe măsuța de cafea/ceai pentru a o deschide și reciti câteva pagini ori de câte ori vrei să te detașezi de urâțenia cotidianului plin de claxoane, nervi în trafic, revolta doamnei de la ghișeu care nu are chef să-ți explice pe limba ta formularele pe care le ai de completat…

Publicarea autorilor contemporani din fosta URSS este mai mult decât necesară în contextul în care cititorul român este aproape „sufocat” de cărțile dedicate comunismului sovietic, ceea ce îl face să uite sau să neglijeze trăsăturile complexe ale unui conglomerat de popoare din Asia Centrală intrate forțat sub umbrela Rusiei sovietice. Când ne gândim la „fratele” nostru de la Est, ne gândim îndeobște la Cehov, Pușkin, Turgheniev, Tolstoi, Dostoievski sau la Ceaikovski, Rahmaninov, Șostakovici… Dar nume precum Cinghiz Aitmatov nu sună deloc familiar pentru europeni, care au tendința de a le asocia cu etnia turcă. Un sâmbure de adevăr este în această asociere pentru că Aitmatov este kârgâz din stepa Asiei Centrale, din aceeași stepă din care au plecat pe la mijlocul mileniul I d.Hr. primele popoare turcice, ca mai apoi, pe la 1280, Osman să pună bazele unui imperiu mai mult decât influent în Europa de SE – Imperiul Otoman. Djamilia vine să demonteze o listă lungă de prejudecăți pe care le are cititorul român cu privire la popoarele din Asia Centrală, despre care, de fapt, știe mult prea puține lucruri concrete. Astfel aflăm încă din primele pagini că kârgâzii sunt foarte tradiționaliști, familiști convinși, musulmani practicanți, dar fără a fi fanatici. Includerea forțată în ceea ce s-a chemat URSS nu a adus schimbări majore peste noapte, dar războiul și colectivizarea au generat adevărate drame, care scot la suprafață o sensibilitate de care, de multe ori, nici chiar ei nu sunt conștienți. Aitmatov ne prezintă drama unei familii rămasă fără bărbați, săracă, subjugată de cotele de cereale pe care trebuia să le asigure statului sovietic, dar care supraviețuiește prin apelul la tradiție:

„Mama era o femeie autoritară și severă. Trăia după regulile ei și nu le încălca niciodată. În fiecare an, când venea primăvara, scotea în curte iurta noastră de nomazi, pe care o făcuse tata în tinerețe, și o afuma cu ienupăr. Ne crescuse cu un respect desăvârșit față de muncă și de bătrâni și pretindea supunere necondiționată de la toți membrii familiei.” (p. 19 – 20)

Nora Djamilia se străduiește să respecte normele comunității și chiar reușește o bună perioadă de timp, chiar dacă temperamentul său o făcea să aibă reacții surprinzătoare, adesea criticate de membrii comunității, dar și admirate:

„Nu știu cum se explică, poate pentru că păzea hergheliile cu tatăl ei din copilărie – era singură la părinți și era și fiică, și fiu -, dar în firea ei se simțeau niște trăsături bărbătești, o anumită asprime, iar uneori chiar grosolănie. Muncea vârtos, cu elan, ca un bărbat. Știa să se înțeleagă cu vecinele, dar, dacă criticau nejustificat, nu rămânea fașă de nimeni mai prejos și nu ezita să mai și păruiască pe cine apuca.” (p. 18)

Povestea de dragoste care se înfiripă treptat între Djamilia și Daniar, un orfan străin de comunitate întors de pe front prematur, ni se dezvăluie treptat, prin ochii unui copil – cumnat cu Djamilia – obligat să se maturizeze peste noapte prin asumarea unor responsabilități specifice unui adult experimentat. Aitmatov se dovedește un romancier redutabil (deși Djamilia este practic romanul care îl impune ca scriitor) prin tehnicile la care apelează pentru a surprinde modul cum crește o iubire interzisă dintre doi tineri constrânși de tradiție să se supună unor reguli care deja nu mai corespund vremurilor tulburi ale războiului și ale comunismului, flageluri pe care nu și le-au dorit niciunul dintre kârgâzi. Autorul a ales să povestească la persoana întâi singular pentru ca cititorul să se identifice rapid cu personajele, iar intriga este construită foarte atent: momentele cheie ale acceptării unei iubiri imposibile se petrec noaptea, într-un peisaj cu adevărat fantastic:

„Tare frumoasă și înspăimântătoare mai era noapte în lunca râului Kurkureu! Ici-acolo se vedeau, ca niște pete negre, caii legați. Au păscut în voie iarba înrourată și acum, fornăind, moțăiau și tresăreau din când în când. Iar alături, îndoind mlădițele de răchită și urcând pe mal, Kurkureul își rostogolea surd pietrele. Cu un vuiet neobosit și amenințător, râul gălăgios umplea noaptea. Ți se făcea frică. Groaznic!” (p. 39 – 40)

Portretele celor două personaje principale sunt extraordinar de bine creionate, demonstrând respectul kârgâzilor pentru mediul în care s-au format și dezvoltat ca popor, dar și complexitatea și sensibilitatea unor călăreți de stepă, pe care, noi europenii, suntem tentați să-i catalogăm ca fiind sălbatici, cruzi, primitivi:

„O, dacă aș putea, măcar într-o mică măsură, să reproduc cântecul lui Daniar! Aproape că nu avea cuvinte, dar nici n-aveai nevoie de așa ceva pentru a-ți da seama că era vorba de profunzimea umană. Nici înainte de asta, nici după aceea, nu am mai auzit vreodată un asemenea cântec: nu semăna nici cu cele kârgâze, nici cu cele kazahe, dar împletea elemente din amândouă. Cuprindea în el cele mai bune melodii ale celor două popoare înrudite care îmbinându-se într-un mod original dădeau naștere unui cântec irepetabil, unic. Era cântecul munților și al stepelor – când se ridica impetuos, precum munții kârgâzi, când se întindea alene, precum stepa kazahă.” (p., 64)

Djamilia nu este doar povestea unei iubiri aparent imposibile, ci și povestea unei maturizări necesare, asumarea unor decizii personale, dar și povestea reîntoarcerii la natură, care nu trădează niciodată.

Editura: ALLFA