Când am văzut scris, negru pe alb: „CRUD este un spectacol semnat de Ștefan Lupu și Daniel Frilensăr Chirilă care vorbește într-o manieră modernă despre trăirile tinerilor din România ultimilor 100 de ani.” mi-am zis, în sinea mea, oamenii ăștia sunt nebuni. Să cuprinzi 100 de ani în patru tablouri, câte are piesa, comportă atât de multe riscuri, încât e inerentă întrebarea legată de cât de nebuni pot fi cei care-și propun să facă acest lucru. Când mai aduci în discuție și timpul alocat pentru punerea efectivă în scenă a spectacolului – știu câte rateuri pot apărea când ai la dispoziție puțin peste o lună de zile pentru repetiții -, deja simți că vrei să iei viteză și să te îndrepți spre sala de spectacol: nu, oamenilor ăștia n-au cum să le reușească așa ceva!
Cu Daniel Frilensăr Chirilă nu sunt la prima întâlnire. Îl cunosc și ca regizor (Bătălii, regi și elefnți – Teatrul LUNI de la Green Hours), dar și ca scenarist (Zaraza – regia Răzvan Mazilu); pentru mine e deja o confirmare a faptului că vine puternic din urmă o nouă generație de regizori, ceea ce e cu adevărat îmbucurător. El are și cultură de specialitate (nu fac afirmații gratuite!), dar și una generală destul de solidă, la care se adaugă o anumită permisivitate față de tot ce-i vine din exterior sub formă de întâmplare. E genul de om care nu trece prin viață dus de val, ci, din contra, el convertește energia valului în acte artistice din ce în ce mai valoroase. De Ștefan Lupu am tot vorbit pe Bookhub.ro, fie în calitatea lui de regizor și coregraf (Apa Vie – Teatrul Mic), fie în calitatea lui de actor (același teatru, dar altă piesă – Vania și Sonia și Mașa și Spike). Mă așteptam, așadar, la o mișcare scenică de calitate. Dintre tinerii câștigători ai ultimelor două Gale HOP îl văzusem jucând doar pe Tiberiu Enache, așadar aveam tot interesul să-i văd la treabă.
Se pare că 13 a fost un număr cu noroc, de data aceasta. Atâția actori au fost pe scenă – Sala Mică a TNB. Tineri, frumoși, talentați, dar ce contează cu adevărat, motivați și bine orientați. Deși toți sunt născuți în ultimul sfert al sutei de ani invocată, se pare că documentarea și-a spus cuvântul și au intrat destul de bine în pielea personajelor; au recreat atmosfera sumbră specifică unui regim comunist dur și inuman, ba chiar au readus în prim-plan și felul cum toată această moștenire istorică a generat în timp o nouă serie de prejudecăți și stereotipuri greu de îndepărtat (ultimul tablou – cel al mineriadelor – este extrem de grăitor din acest punct de vedere). Dar ce mă interesa pe mine cel mai mult și am urmărit cu foarte mare atenție e că au reușit să nu fie ridicoli! Tinerețea combinată cu timpul extrem de limitat pentru repetiții ar fi putut duce tot spectacolul într-un derizoriu demolator. Aici chiar e meritul celor doi, Daniel Chirilă, respectiv Ștefan Lupu.
Cele patru tablouri sunt fiecare cu tema lui distinctă. Cel din deschiderea piesei aduce în fața spectatorilor o lume cu adevărat pierdută și îndepărtată, cea din anii grei ai regimului comunist, anii de dinaintea și de după faimosul decret din 1966, act normativ care a dus la apariția unei întregi generații de „decreței”; nu povestesc propriu-zis ce se întâmplă pe scenă, chiar vreau să fie văzut spectacolul de cât mai multă lume, dar ce țin să aduc în discuție e maniera de rezolvare a conflictului. Aparent nu există decât un cadru de acțiune – un întreg schimb de tură dintr-o fabrică de cârnați, femei din trei generații diferite, care încearcă să meargă mai departe după cum le dictează înțelepciunea. Nu simți când totul devine o ședință de sindicat, cu tot ritualul și ridicolul unor astfel de momente. Dat fiind că cei 13 actori sunt atât femei, cât și bărbați, devine evident că unii dintre ei joacă într-un travesti minimalist (femei cu baticul pe cap, dar cu barbă – aluzie nu neapărat la „femeia cu barbă” de la Eurovision, pomenită și ea într-o replică, ci, mai degrabă la masculinizarea femeii impusă de către sovietici în primii ani de după abdicarea regelui și mă abțin de la alte detalii). Travestiul este asumat până la capăt șii vezi cum se renunță la el treptat, odată cu trecerea de la un tablou la celălalt, ceea ce denotă știință a jocului din partea actorilor, dar și multă finețe în conturarea rolurilor din partea regizorilor. Am insistat pe acest prim tablou, pentru că el dă cheia tuturor celorlalte trei. De aici pleacă schimbarea de mentalități, cei din sală își pot da seama cum de a fost posibil ca un regim atât de opresiv ca cel comunist să reziste zeci de ani; ei văd cu ochii lor cum perversitatea opresiunii devine criminală, cu adevărat criminală.
Dintre celelalte trei tablouri mi-a plăcut foarte mult cel dedicat repetiției la Furtuna lui Shakespeare. Piesa este și una dintre preferatele mele, dar e și cea care a fost supusă cenzurii din motive care, mare parte, au fost evidențiate în CRUD. Pentru amatorii de istorie a teatrului, dar și pentru cei care fac parte din generațiile care, atunci, în anii cenzurii, mergeau la teatru, momentul în cauză e plin de multe semnificații, pentru că e vorba de mari actori, de un regizor cenzurat și de punerea în discuție a tot ceea ce mai reprezenta pentru acele vremuri un act artistic. Este tabloul în care i-am remarcat pe Alex Popa și Tudor Morar și care m-au impresionat cu adevărat. Cei doi, dacă se țin de treabă și perseverează, o să aibă parte de multă glorie. Au potențial, au știința jocului, simt rolul și, mai ales, oferă celorlalți mult. Au dinamizat exact cât trebuie și au făcut ca momentul „judecății” lui Dumitru Popescu-zis-Dumnezeu să aibă cota adecvată de maleficiozitate.
Remarcabilă și ilustrația muzicală, la momentul „La Familia” cu greu am stat pe scaun (ca, de altfel și toți ce din preajma mea), iar momentele de tranziție au avut exact tempoul care trebuia. Mi-a plăcut foarte mult și felul cum cuburile își schimbau rolul și poziția în scenă, dinamizând unul sau altul dintre centrii de acțiune de pe scenă. Și asta doar pentru că Ștefan Lupu a imprimat o anumită mișcare întregului ansamblu format din actori și elementele de decor.
Din câte cunosc eu, în perioada umrătoare piesa se va mai juca la Iași și Cluj. Un bun prilej pentru iubitorii Thaliei din aceste orașe să-i vadă la treabă pe câștigătorii ultimelor două ediții ale Galei HOP. CRUD este spectacolul prin care ei ne arată că se maturizează, dar mai ales ne demonstrează că au câștigat pe bună dreptate la HOP. Pentru a merge mai departe ei au nevoie de spectatori, așa că… mergeți să-i vedeți jucând.
Distribuția: Adrian Dima, Adriana Aldea, Alexandru Cătănoiu, Alex Popa, Cosmina Olariu, Nicole Burlacu, Eliza Teofănescu, Ștefan Craiu, Tiberiu Enache, Tudor Morar, Georgiana Vișan, Paul Radu, Irina Sibef.
Scenografia: Andreea Tecla și Maria Mădălina Niculae
Ilustrația muzicală: Tudor Morar.
Afiș: Hermina Stănciulescu
Spectacol CRUD este creat în cadrul proiectului cultural AFTER HOP dezvoltat de Platforma culturală Frilensăr în perioada martie – iunie 2018 în parteneriat cu UNITER și Green Hours I T I N E R A N T.
*Proiectul cultural AFTER HOP nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitea beneficiarului finanțării.
