Discipoli vs apostoli – „Discipolii” lui András Visky & Gábor Tompa

De ce discipoli și nu apostoli? Pentru că András Visky scoate de sub imperativul dezbaterii religioase un subiect foarte drag creștinilor – însoțirea lui Isus pe drumul spre mântuire de către cei doisprezece apostoli – și-l mută în spațiul teatral, acolo unde nu numai că nu-și pierde din semnificație, ci capătă noi profunzimi. O piesă foarte miezoasă, cu multe sensuri și care se poate citi în multe chei, dovadă că hermeneutica devine utilă și-n spațiul teatral. O profundă înțelegere a naturii umane și așezarea acesteia într-un raport corect cu divinitatea fac posibil dialogul despre mântuire. Eshatologia devine subiect de dialog și bază a construcției unei comunității, liantul dintre Dumnezeu și credincioși; nu ne vom salva sufletele dacă nu vom căuta mereu și mereu Adevărul și dacă în căutarea noastră nu vom căuta să săvârșim mereu Binele și să ne slujim de Frumos ca fiind Calea. Monologul este mai puțin prezent în această piesă, dar foarte subtil reprezentat vizual prin felul cum unul sau altul dintre discipoli zugrăvesc cu chipurile lor fresca indoielilor, a nepriceperilor, a abandonului total sau a Înțelegerii, care astfel devine sinonimă cu Iubirea. Pe Dumnezeu ți-l apropii prin logos și eros, iar discipolii se folosesc de ambele căi, pentru că au nevoie de Cunoaștere ca întreg. În felul acesta devine posibil universul ca spațiu concentraționar, dar nu în sensul profund negativ pe care l-a căpătăt în secolul XX, din păcate, ci în sensul în care constrângerea devine singura Cale posibilă – cea dreaptă.

András Visky vorbea despre motivul claustrării în spațiul teatral, una dintre obsesiile lui de artist (folosesc intenționat atributul artist), fertilă dacă ne gândim la ce-a urmat după Discipolii (Alcoolicii, Porno etc.). Dramaturgia de baracă (un concept foarte drag lui Visky) devine pe această cale ceva mai mult decât un simplu concept sau o metaforă aruncată în discuție ca să suscite interesul publicului. Iar Gábor Tompa, regizorul spectacolul, a tradus foarte bine în plan scenic toate ideile scriitorului, folosindu-se de ele în diverse moduri: când sunt pretexte pentru a deschide noi căi de dialog, când sunt transformate în interogații menite să participe activ la construcții dialogale dintre cele mai frumoase. Deși subiectul este unul profund, spectacolul este încărcat de foarte multă lumină și lipsit aproape în totalitate de acea spaimă devoratoare. Discipolii au îndoieli, vor să (se) cunoască, să (se) înțeleagă, de aceea spaima este convertită treptat, cu ajutorul dialogului, în lumină și multă pace interioară, care devin ambele esențele unei scenografii minimaliste, dar de mare efect.

Dacă la început, discipolii pun accentul pe explicație (Cel mai bine ar fi ca fiecare să se întoarcă la sine.” și „Fiecare are nevoie de o explicație.”), treptat aceasta va fi înlocuită cu o conștientizare a principalelor obstacole de care se împiedică în inițierea adevăratei cunoașteri: „Suntem dependenți de timp!”. În felul acesta, adunarea lor într-un singur grup (din ce în ce mai compact odată cu trecerea de la scenă la alta) alternează firesc cu momentele de singurătate, de izolare, momentele acelea de care avem nevoie ca să ne regăsim (pe noi înșine, așa cum suntem), dar mai ales ca să înțelegem (să pricepem ce ni se întâmplă, dar nu numai atât). Discipolii alcătuiesc piramide umane sau „ocupă” fiecare dintre cele patru extreme ale crucii, sugestie clară la ce căi au urmat fiecare dintre cei 11 apostoli (al doisprezecelea, se știe, a decăzut din rol) după Răstignire. Cele două momente distincte – unul din finalul spectacolului – care redau vizual la milimetru două tablouri celebre pentru iubitorii picturii – au acest rol: de a îngheța clipa. Epifania devine astfel cât se poate de concretă și de reală, nimic din ceea ce numim în mod obișnuit vedenie nu apare în construcția spectaculară datorată tandemului Visky – Tompa.

Un spectacol din care lipsesc omiliile, deși există un schimb de replici între Ioan (cel mai drag mie dintre toți apostolii) și Toma despre adevăr și despre prietenie pe care mi-l doresc reluat în orice final de liturghie! Să vorbești despre Adevăr și Prietenie în zile ca cele pe care am ajuns să le trăim devine mai mult decât act de curaj! Devine curat meșteșug de pricepere! Dar nu e niciodată prea târziu să învățăm de la maeștri și, mai ales, să acceptăm, că au fost înțelepți care au trăit cu mult înaintea noastră și cărora le datorăm parte din frumosul lumii de astăzi. Dacă lipsesc omiliile e pentru că referințele la crezurile teatrale ale celor doi – Visky și Tompa – capătă valabilitate și devin ceva mai mult decât expresii vizuale în câteva scene cu adevărat memorabile. Referința din partea a doua a spectacolului la Beckett și al său Godot este binevenită și menită să mute discuția definitiv în spațiul artistic: artiștii devin captivii unui spațiu concentraționar, din care nu pot sau nu vor să iasă. Detenția ca fundament al teatrului absurdului, iată o idee care se va regăsi ulterior în multe dintre creațiile spectaculare ale celor doi oameni de teatru. Spațiul de joc devine foarte dinamic, personajele ocupă gradenele, se izbesc de pereți. Ușa din tablă supradimensionată – pe care Tompa a folosit-o și în În stație, dacă țin bine minte – nu se deschide, oricât ar bate la ea discipolii, vă spune ceva acest lucru, nu-i așa? [ușa e parte din cortina metalică a scenei, de aceea devine și mai încărcată de simboluri] Hainele claustraților devin simboluri în sine; ponosite, în culori terne, cu numele scrise supradimensionat pe bucăți de sac și cusute pe spatele fiecăruia dintre ei, etichete care aduc aminte de „ecusoanele” deținuților din lagărele naziste sau din Gulagul sovietic. Dar, nu știu cum (sau, mai bine spus, nu știu când, în ce moment al spectacolului) etichetele devin invizibile, nu mai contează cum îi cheamă pe unul sau altul dintre discipoli, pentru că faptele vorbesc despre ei, iar Noul Testament se rescrie sub ochii noștri, ai spectactorilor din sală sau ai celor care au urmărit în regim de online transmisiunea Teatrului Maghiar de Stat. De aceea, finalul mi se pare a fi perfect: discuția despre liberul arbitru (una contemporană, să recunoaștem) care pleacă de la distincția dintre tâlharul drept și tâlharul stâng (jocul de cuvinte este evident și deloc întâmplător) mi se pare că are rolul de a pasa parte din responsabilitate pentru existența teatrului ca artă spectatorului. El trebuie să decidă dacă mai este nevoie de teatru și despre ce fel de teatru mai putem vorbi în zile ca cele care ne-au fost date să le trăim.

Un spectacol cu o distribuție perfectă, în care mi-a plăcut să-i revăd pe unii dintre cei mai buni actori ai României de după 1989. Attila Orbán aduce în scenă un Bartolomeu unic, Áron Dimény ne aduce aminte de (Iacob al lui) Alfeu, unul dintre cei mai puțin pomeniți apostoli (Dimény mi-adus aminte de ce rol mare a făcut în Born for never), Andrei își găsește în Lehel Salat întruchiparea perfectă. Niciunul dintre ceilalți nu este mai prejos, fiecare dintre ei te țin în spectacol, te aduc în poveste(a lor și a noastră) și te provoacă să pui întrebări, să reflectezi cu privire la unul sau altul dintre subiectele de discuție lansate atât de subtil de autor și captate la nivel de construcție de către regizor. La final, rămâi cu impresia că muzica sacră folosită în doze optime de către regizor a găsit ecou în mișcarea scenică atent gândită de Florin Fieroiu; costumele și decorurile Carmencitei Brojboiu sunt de un minimalism fertil, iar ideea lui Visky, aceea de „dramaturgie de baracă” a căpătat sens prin și cu ajutorul unui construct regizoral care ne ajută să atingem profunzimi nebănuite.

PS: difuzarea unui spectacol cu o astfel de temă în zile ca cele pe care le trăim nu cred că este întâmplătoare; trăim vremuri în care dialogul a fost înlocuit cu atacul și desființarea celuilalt, sistemul de valori pe care-l credeam etern valabil a fost înlocuit cu un sistem care facilitează eroarea sub toate ei formele ei (dar mai ales cele grotești), dar și cu ororile de tot felul. Vacuumul și patima neputinței despre care vorbea András Visky par mai copleșitoare decât în orice alte vremuri.