„Din vremea lui Tudor” – o analiză

Radu Oltean este absolvent al Academiei de Arte din București, Secția grafică și autor al mai multor lucrări de ilustrație documentară cu subiect istoric. Manifestă un interes vădit pentru istoria românilor, conturând locuri și personalități atât în scris, cât și printr-o grafică care are menirea de a suplimenta informația, de a apropia cititorul de un subiect greu abordabil. La Editura Humanitas i-au fost publicate mai multe volume despre cetăți și castele din perioada medievală și premodernă, despre geți, războaiele dacilor cu romanii. În anul 2024, Radu Oltean a publicat la aceeași editură cartea Din vremea lui Tudor, o coroborare de mare calitate între informația istorică și imaginile de epocă, reproduceri vestimentare, militare, cartografice, portretistice, toate bazate pe o riguroasă cercetare.

Sursele folosite de autor variază de la izvoare, periodice, la lucrări generale și resurse online, supuse unei analize critice cu scopul reconstituirii unei perioade și unei personalități istorice rămasă încă destul de controversată de-a lungul timpului, de la adoptare și adulare, la renegare, în funcție de schimbările regimurilor politice.

Departe de a fi o simplă biografie, lucrarea lui Radu Oltean se constituie într-o cercetare a contextului internațional și intern în care apare, evoluează și dispare Tudor Vladimirescu, oferind datele necesare înțelegerii unui personaj istoric în cuprinsul epocii sale, ceea ce este esențial în virtutea corectitudinii istorice, științifice. Demersul se realizează de la general la particular, dinspre epocă spre personaj, punând sub lupă valențele și rigorile vremii.

Scrierea cărții a debutat în urma conștientizării că, deși s-a scris mult despre Tudor Vladimirescu, nu se știe mai nimic sau mai nimic care să nu poarte amprenta politizării, fiind o perioadă încărcată de clișee, de mituri, de hiperbole istorice naționaliste.

Această carte a pornit de la un proiect despre Bucureștii lui Tudor. Mi-am dat seama atunci că, dincolo de clișeele pioase, cu excepția unei mâini de istorici, noi nu știm mai nimic despre epocă, nici despre oamenii ei. Nu aveam nici măcar imaginea pandurilor, ca oameni de arme ai Olteniei. Deși cercetările istorice serioase nu lipsesc, chiar dacă multe dintre ele sunt grevate de partizanate și comandamente ideologice specifice unei epoci sau alteia, publicul larg s-a mulțumit cu icoana Domnului Tudor: răzvrătit, romantic, revoluționar socialist avant la lettre, marele oltean și așa mai departe. Ieșim și astăzi din școală fără să putem spune nimic concret despre faptele lui. A dat bătălii cu turcii? A împărțit pământ țăranilor? S-a luptat pentru neatârnarea țării? Theodor – așa cum avea grijă să se iscălească – nu a făcut nimic din toate acestea.

Astfel, lucrarea de față poate fi citită cel puțin în cheia a trei paliere esențiale: care era situația țărilor române la finalul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, deci cum era lumea în care se naște și crește Tudor Vladimirescu?; cine a fost personajul istoric, evitând întrebarea cum a fost?, deoarece ne putem trezi în fața unei subiectivități hrănită de sentimente naționaliste, ceea ce se îndepărtează de rigorile științifice; în cele din urmă, cum a fost receptat și ce învață azi copiii în școală despre Tudor Vladimirescu?

Începând cu al doilea deceniu al secolului al XVIII-lea, în spațiul românesc extracarpatic s-au instaurat domniile fanariote, renunțându-se la domniile pământene în 1711 în Moldova și în 1716 în Țara Românească. Deși am fost obișnuiți a privi această etapă ca pe o ruptură, familii grecești mai stăruiseră și anterior pe tronurile românești, nu era un aspect cu totul nou. La fel cum complet nou nu era nici obiceiul plății domniei către Istanbul, sub forma pungilor cu galbeni. Pe durata veacului al XVIII-lea și primele două decenii ale secolului următor, situația internă a țărilor române este una instabilă, în primul rând, din cauza duratei scurte a domniei și alternanței domnitorilor pe tronuri. Dincolo de starea lucrurilor din interior, în plan extern, spațiul românesc aflat la confluența marilor puteri ale vremii, aveau să se transforme și în teatru de operațiuni militare pe durata războaielor ruso-austro-turce sau pe durata chestiunii orientale, așa cum ne mai este cunoscută această perioadă, evident păstrându-se cu stăruință și suzeranitatea otomană.

Principatele române au fost timp de mai bine de un veac în centrul luptelor a trei imperii mari ale Europei: Imperiul Austriac, Imperiul Otoman și Imperiul Rus – parte deci a ceea ce a rămas în istorie ca Problema sau Chestiunea Orientală. Imperiul Otoman, aflat într-o stare de corupție generalizată și stagnare, începuse să-și piardă puterea. Marile puteri europene au profitat de această slăbiciune și au declanșat o serie de conflicte pentru influență, putere și teritorii în Balcani și Marea Neagră.

Sub presiunile externe și situația din ce în ce mai degradantă din interior, statele balcanice aveau să organizeze revolte, revoluții, cu scopul vădit al înlăturării dominației otomane și abuzurilor săvârșite asupra populației: sârbii, grecii, urmați și de români.

În aceste vremuri s-a născut și Tudor din Vladimiri, județul Gorj, loc din care și-a luat și numele, mai târziu. Deși nu se cunoaște cu exactitate anul nașterii, cel mai probabil 1780, se cunosc detaliile evoluției și educației sale, reconstituite documentar.

Fire ambițioasă încă din copilărie, Tudor a avut noroc să învețe de mic să scrie, cu un popă, iar apoi, pe la 12 ani, să fie trimis la Craiova; a intrat om de casă la marele boier Ion Glogoveanu, unde și-a petrecut adolescența învățând și lucrând. După ceva vreme, Glogoveanu, încântat de destoinicia lui Tudor, l-a numit administrator peste unele dintre moșiile sale.

În felul acesta, începea ascensiunea socială a lui Tudor Vladimirescu, care a fost receptat, în perioada imediat următoare, numai în concordanță cu pandurii săi. Un merit esențial al cărții lui Radu Oltean constă în clarificarea semnificației gradelor militare ale epocii, identificând cu precizie particularitățile fiecăruia. Astfel, haiducii au fost la început trupe neregulate de infanterie specifice Europei de Est, avându-și originile printre ciobani, cei care învățau să își apere turmele. Pandurii în secolul al XVIII-lea erau gărzile de corp ale unor nobili din monarhia habsburgică, apoi la soldații neregulați sârbi și croați din zonele de graniță cu Imperiul Otoman, al căror echipament militar era de origine balcanic-otomană. Arnăuții erau inițial mercenari albanezi angajați în lipsa unor oști pământene de domnii fanarioți.

În primii ani ai tinereții, dincolo de a fi administratorul moșiilor boierului Glogoveanu, îl putem identifica pe Tudor Vladimirescu și ca vătaf de plai, funcție în care avea și primele îndatoriri militare și anume, paza trecătorilor către Austria, descurajând contrabanda și banditismul. În felul acesta, a stabilit și primele contacte cu otomanii din împrejurimi, variind de la contacte pașnice la unele conflictuale. Ulterior, până spre 1810, Vladimirescu poate fi găsit drept comandant al batalionului de panduri din Mehedinți, cu atât mai mult cu cât situația regională era din ce în ce mai tensionată pe fondul conflictelor ruso-turce. Tudor este remarcat ca un bun militar, ceea ce i-a oferit șansele unei rapide ascensiuni.

Prilejul a fost oferit de anul 1821, un an al revoluțiilor în Balcani, sincronizate fiind cea românească și cea grecească, cea din urmă fiind antrenată de apariția Eteriei (o asociație secretă de inspirație masonică, fondată în 1814 la Odessa de câțiva negustori greci din Imperiul Rus, și avea ca scop eliberarea Greciei de sub dominația turcilor și refacerea Imperiului Bizantin, cu capitala la Constantinopol). Conducător al Eteriei se impune rapid Alexandru Ipsilanti, nepot și fiu de domni fanarioți, antrenat în operațiunile militare antinapoleoniene, context în care și-a pierdut o mână. Deși momentele erau sincronizate, viziunile erau distincte Vladimirescu fiind preocupat de situația internă a țării și nedorind un război cu turcii.

… Tudor pornise pe calea propriei revoluții, despărțindu-se de programul utopic al liderului eterist. Țara se zbătea în probleme politice și sociale grave, care îl interesau pe Tudor în mai mare măsură decât aventurile grecilor; și în niciun caz nu dorea un război cu turcii […] Nici Tudor nu avea vreun plan clar și coerent . Probabil și-ar fi dorit să câștige puterea în Țara Românească și să devină, dacă nu domn, măcar un lider național de talia lui Miloș Obrenovici al Serbiei.

Lunile revoluției sunt extrem de sângeroase, mai cu seamă după intrarea eteriștilor în Principate, dar și din cauza numeroaselor jafuri la care se dedau și supușii lui Tudor, astfel că, intrând în București, Vladimirescu găsește o capitală terorizată și pustiită, motiv pentru care se vede nevoit să impună pedepse grele pentru proprii săi panduri: disciplina și menținerea ordinii a fost una dintre problemele cele mai chinuitoare pentru Vladimirescu. Avem știri despre pedepsirea a 40 de panduri cu bătaia (200 de nuiele pe spate), alții erau spânzurați de subsuori, cu lucrurile furate agățate de gât, iar alții au fost trimiși direct la ocnă.

Însă, măsurile dure ale revoluționarului împotriva propriei armate, neplata acesteia și presiunile grecești, apoi otomane, toate acestea au dus la divizarea oamenilor lui Tudor Vladimirescu în susținători și rebeli, ceea ce a dus, dincolo de eșecul revoluției române, la asasinarea lui.

Arestarea și moartea lui Tudor Vladimirescu au fost urmate imediat de dizolvarea armatei pandurilor – a Adunării Norodului, ca forță militară insurecțională cu caracter revoluționar.

Deși dispariția domniilor fanariote este pusă în directă relație de cauzalitate cu Revoluția din 1821, autorul consideră că turcii nu mai aveau încredere în domnii greci, motiv pentru care nici nu le mai vedeau rolul pe tronurile românești.

Cum a fost receptat Tudor Vladimirescu și acțiunea sa revoluționară în posteritate? În același veac, de pildă, generația pașoptiștilor a revalorizat moștenirea politică a mișcării lui Tudor Vladimirescu. După 1850 au început să apară memorii, însemnări ale martorilor direcți sau indirecți la evenimente. Ulterior, s-a impus portretul lui Theodor Aman, devenit oficial, referențial. Tudor Vladimirescu a fost redescoperit și mitizat politic, ideologic de regimul comunist, considerându-l și transformându-l într-un susținător al luptei de clasă, împotriva nedreptății, i-au dedicat un film ideologic, propagandistic, impunându-l în galeria marilor eroi naționali. Astăzi, dă numele unor instituții de învățământ, străzi, se studiază la școală, în gimnaziu sub forma unui studiu de caz, dar și în liceu, accentul picând pe spațiul românesc, oferindu-se prea puțin context pentru a fi înțeles mai pe larg. Cel mai adesea, picând în mrejele naționaliste, și în zilele noastre tindem să îl prezentăm și să îl receptăm într-o paradigmă ideologizată.

Astfel, se impune necesitatea unei lucrări precum cea a lui Radu Oltean, Din vremea lui Tudor, completată foarte bine și de cartea lui Tudor Dinu, Revoluția Greacă de la 1821 pe teritoriul Moldovei și Țării Românești, apărută tot la Editura Humanitas, în anul 2022; ambele având meritul aducerii unei noi viziuni asupra acestor evenimente istorice, o analiză nepartinică și în afara cadrului vreunei ideologii.

Din vremea lui Tudor de Radu Oltean