„Dezvățături” de Cristian Bădiliță

Cristian Bădiliță este un teolog, eseist, traducător și poet român contemporan apreciat și căutat în rândurile intelectualității românești pentru calitatea argumentelor sale și pentru erudiția care se ascunde în spatele fiecărui rând scris. Că ești sau nu de acord cu cele scrise de el, prea puțin mai contează; n-ai cum să rămâi indiferent în fața construcțiilor sale logice, care vin să fundamenteze studii serioase, mai ales cele din sfera teologiei, sau cele pentru care interdisciplinaritatea devine un atribut intrinsec. La toate acestea se adaugă traducerile, aici amintim doar de traducerea comentată a Septuagintei în cadrul New Europe College (2002-2011).

Am citit cartea acum ceva timp și, ca niciodată, deși mi-am dorit foarte mult să scriu despre ea, nici că am găsit răgazul necesar. Abia astăzi (n.m.: vineri) am reușit să ajung la ea. Alegând citatele mi-am dat seama și de ce: suntem în plin post care precede Sfânta Sărbătoare a Învierii la creștinii ortodocși. Și oare nu acum trebuia să scriu despre cartea care cuprinde în interiorul ei gânduri, frământări și rezoluții mai mult sau mai puțin radicale? Și ce dovadă mai bună decât întâmplarea aceasta să fie pentru întruparea credinței pure și intime că dincolo de noi există El și că atotputernicia nu îi este cofirmată decât tot prin faptele noastre? Și, dintr-odată, mi s-au legat toate gândurile într-un tot unitar, iar mâinile au reușit să țină pasul cu succesiunea din ce în ce mai rapidă a gândurilor care se cereau scrise.

Dezvățături este, întâi de toate, o carte-obiect: are în ea reproduse desenele originale ale autorului, desene care întregesc în mod fericit notițele, fie ele și tăiate, adunate într-un carnet ce nu se vrea gros, ci doar cuprinzător. E interesant de observat însăși imersiunea cititorului – adică a voastră înșivă, între gândurile expuse cu atât de multă sinceritate. Veți găsi inclusiv rânduri întregi tăiate, ceea ce spune ceva despre 1economia textului și despre felul cum ajunge Cristian Bădiliță să-și rafineze argumentele. E aproape o dezgolire, dar fără a avea nimic trivial sau obscen în sine, o dezgolire a gândului de tot ce în plus, reziduu cotidian etc.

«În adolescență eram „tobă” de matematică. Acum nu mai știu nici să extrag un radical. LA ce mi-a folosit? La aprofundarea ignoranței. Dezcunoaște-te pe tine însuți!»

Remarcabil este felul în care Cristian Bădiliță alege să traducă celor din jurul lui, dar, mai ales lui însuși, subiecte de meditație destul de dificile, care prespun stabilirea de relații de cauzalitate și construcții argumentative solide. Dar nu știu cum face, că citite la el toate par logice, simple, evidente și …. de folos minții.

«Există patru „motorașe” ale sufletului, după avva Macarie: voința, conștiința, intelectul și facultatea de a iubi. Omul-om le are pe toate în echilibru. Omul-neom are doar voință (cu sau fără intelect). Adică, ambiție de a reuși cu orice preț și fără niciun rost.»

Și mai interesant este de observat felul cum de la o pagină la alta se schimbă subiectul. Dacă notițele au debutat abrupt cu amintiri care țin de adolescență și formarea lui ca intelectual, după aceea se succed o serie de gânduri, raționamente sau, pur și simplu, trăiri interioare aduse la nivel de conștiință:

«Dacă ar fi să-mi iau o deviză personală, măcar pentru o săptămână, aceasta ar fi: VIAȚA MERGE ÎNAPOI. Și numai înapoi. Nu pricep gogomănia cu pretenții „sapiențiale”, „Viața merge înainte”, urmată de un oftat dogmatic și definitiv. De o mie de ori nu! Ce este înainte? Nimic. Ce este înapoi? TOTUL. Așadar spre ce „înainte” mergea viața? (mirosul pastei de pix mă îmbată). Niciun eșec nu schimbă fundamental datele unui destin. Trebuie să te întorci, să revezi ce a fost și ce ai făcut, să-ți dai seama ce poți îndrepta și cum poți continua. Așa cum nu te poți naște a doua oară din alți părinți, sau în alt loc de pe planetă, tot așa nu poți înainta… înainte, ci doar înapoi. Se poate iubi de n ori, cum proclama Coana Mița Mercedița (sau Mercerița)? Excusez du peu. Se iubește o singură dată, oricât ai vrea să te convingi de contrariu. Da, poți iubi cu adevărat la 80 de ani, după mai multe pseudo, semi sau sfertoiubiri. Dar o singură dată!»

Cristian Badilita

Nu puteau lipsi însemnările legate de rostul scrisului în sine, scrisul ca act ultim al unui lung șir de raționamente și de încercări de a pune cap la cap o serie destul de lungă de căutări legate de ceea ce-i stârnește cu adevărat interesul:

«A scrie înseamnă a gândi. Scrisul nu mă interesează în sine. Scrisul e un fel de a gândi în public. Cere tensiune, claritate și responsabilitate „Gânditul” nu vine cu timpul, nu este natural, precum artritismul sau presbitismul; gânditul este o artă, o calitate ce trebuie cultivată. Scrisul e una din metodele de a învăța să gândești.»

Când am dat peste această notiță m-am oprit; am refuzat să dau pagina înainte de a reciti de cel puțin cinci ori locul; și am mai revenit aici și după ce am terminat cartea: era cumva refuzul meu de a trece în uitare acest pasaj de o frumusețe și de o sinceritare necăutate; frustre, care te lovesc în inimă-suflet-gând brusc, fără preambul. Și veți fi de acord cu mine că rugăciunea aceasta chiar are miezul ei ascuns și ocrotit de însăși cuvintele care o compun:

«Singura carte cinstită și vie sunt copiii. Nu căutați în altă parte „sens” ori „adevăr”. Deveniți copii, cu zel și încăpățânare. În fiecare clipă tăiați-vă din suflet ambițiile, pofta de a exista altfel decât jucându-vă în simplitate. Prostia e un lux și pentru zei, darmite pentru muritori. Fiți dumnezei, dar cu măsură. Nu încercați să fiți buni, fiți cu adevărat așa cum sunteți. Nu există dușmani decât de circumstanță. Uitați împrejurările, uitați prejudecățile și ați scăpat de falșii dușmani. Rămâneți singuri cu voi înșivă, cu binele din rău gândind că răul este însuși drumul pe care înaintăm și fără de care ne-am rătăci. Mai binele, nu răul, este opusul binelui. Iar când mă rog (și nu vorbesc decât în nume propriu), mă rog așa, cu buze ferecate: „Tatăl nostru care ești pe pământ, nu în cer, dă-ne nouă astăzi ziua de astăzi și mâine ziua de mâine, iartă-ne ziua de ieri și învață-ne să râdem și să plângem.” Amin»

Cristian Badilita

Și închei recenzia cu o ultimă oprire asupra unui pasaj care mi-a dez-văluit noi și noi lumi, dând voie interpretărilor ascunse să se lege într-un nou univers care mi se revelează; și nu e e vorba decât de universul infinit al cunoașterii umane. O, da, ce altă dovadă mai potrivită că fiecare carte citită îți aduce acel quelque chose care te face să nu te reții din actul lecturii, să nu te înfrânezi, ci, din contra, să te înfrupți din cunoașterea celui care a scris, a celui de la capătul celălalt de drum.

«Se cunosc simbolurile celor patru Evanghelii, atestate de Irineu, transmise și de alți Părinți ai Bisericii: Matei, om; Marcu, leu; Luca, taur; Ioan, vultur (cu variante). Se cunoaște mai puțin faptul că simbolurile respective erau aplicate, la începuturile creștinismului, chiar lui Isus. În Comentariul la Evanghelia după Luca, Ambrozie al Milanului (sec IV) scrie: „Mulți socotesc că Domnul nostru este reprezentat, în cele patru Evanghelii, prin simbolurile celor patru animale. El este omul, leul, taurul, vulturul: omul, pentru că e născut din Maria; leul, pentru că e puternic; taurul, pentru că e jertfă; vulturul, pentru că e Învierea.”»

E o bucurie lectura Dezvățăturilor lui Cristian Bădiliță. Mai ales acum, când ne despărțim de o iarnă atât de capricioasă și suntem deja cu un picior într-o primăvară ce se vrea a (re)nașterii. Și când o să închideți cartea o să luați timp; timp pentru voi, timp pentru reconstrucția universului interior pe care-l simțiți, dintr-odată, aproape străin de voi înșivă.

Editura: Tracus Arte