Despre partea nevăzută a unui regim politic – Nevăzutele/THE UNSEEN – TIFF 2020

În cadrul TIFF 2020, la categoria Ce se întâmplă, Documentarule?/What´s up, Doc?, a fost adus și documentarul animat Nevăzutele/THE UNSEEN, în regia lui Behzad Nalbandi, el asumându-și și producția, scenariul și animația. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu un film de autor, doar muzica fiind semnată de Ata Ebtekar.

O densitate de informații și emoții care nu lasă spectactorul să respire. După ce afli primele mărturii, spuse pe o voce foarte departe de ceea ce-am defini ca fiind „normală”, îți dai seama că filmul acesta nu putea fi făcut altfel decât documentar animat. Pentru că animația salvează, dacă putem spune astfel, mesajul și le dă voie protragonistelor să-și câștige (și implicit să-și păstreze) dreptul la memorie. Arezoo, Zani, Fatemch, Zahra, Mina, Amiri (cea mai în vârstă dintre toate), Reza sunt doar câteva dintre locuitoarele unui adăpost pentru nevăzutele care locuiau în cutii de carton acolo unde ceilalți sunt doar în trecere, adică în stradă. Cald sau frig, iarnă sau vară, nevăzutele ajung acolo din varii motive, dar toate conduc invariabil la tradiție, Iranul fiind stat islamic fundamentalist. Surprinzător pentru necunoscători este faptul că toate nevăzutele se droghează, încă de la vârste foarte mici (12-13 ani), cu heroină și/sau metamfetamină, opium în cel mai bun caz. Fiice din căsnicii ratate, cu tați extrem de violenți sau victime ale fraților și/sau surorilor din celelalte căsnicii ale taților, nevăzutele ajung să se prostitueze ca să poată face rost de bani pentru droguri ș, invariabil, să locuiască în stradă, în cutii de carton. Ascultând mărturiile, îți dai seama că în Teheran, capitala unui stat islamic (asta e de ținut minte, înainte de orice alt amănunt) flagelul traficului și consumului de droguri există și are dimensiuni neștiute, cu efecte la nivel social care se cer studiate, atât de către specialiști, cât și de reprezentanți diferitelor instituții sociale. Fugite de acasă, gonite ca să facă rost de bani, prostituându-se, lăsându-se violate cu bună-știință (toate rostesc cuvântul „viol” pe voci joase, depresive, adeseori indiferente), doar pentru că nepăsarea față de propria persoană impune atitudinea. Depersonalizarea se instalează de la sine, niciuna dintre ele nu-și amintește și nu povestește despre primii ani ai copilăriei, în schimb menționează, la cererea „vocii” meseriile taților, cumnaților și fraților: cu excepția unui tată, toți au meserii de breaslă – croitor, șofer etc. – deci, studii medii. Niciuna dintre ele nu are foarte mulți ani de școală (una singură, dacă nu mă înșel, reușise să meargă la școală până la 15 ani – o adevărată performanță! -, moment în care a fost împiedicată de tată să-și continue studiile).

Cum ajung ele în adăpost? Simplu, diplomații străini care vizitează Teheranul nu trebuie să le vadă. Deci, autoritățile știu de existența lor, dar nu intervin ca să le scoată din stradă, pentru ele nu există, pur și simplu. Sistem social de protecție? Ajutoare sociale? Nu e mai simplu fără ele? Nu e mai simplu cu mai puține bătăi de cap? Pe de altă parte, a recunoaște existența fenomenului e ca și cum ai recunoaște că există fisuri în aplicarea principiilor religioase după care se ghidează conducerea statului, ceea ce nu e bine deloc. Stigmatul social, care este cu mult mai dur decât într-un stat european, să zicem, operează distincții imposibil de trecut cu vederea. De aceea, niciuna dintre ele nu-și dorește întoarcerea acasă, cu excepția uneia care suferă de un sindrom Stockholm accentuat (ea declară că încă e îndrăgostită de soțul ei și cere să fie ajutată să se întoarcă la fostul soț!). Din momentul excluderii din perimetrul familial ele devin conștiente că nu mai au nicio valoare pentru societate, nici ca femei, nici ca persoane în sine.

Succesiunea de întrebări adresate lor este menită să pună în evidență atât flagelul, dimensiunea fenomenului, cât și cauzele care au contribuit din plin la apariția și dezvoltarea acestuia. Pe de altă parte, remarcabil profesionalismul regizorului, căci se simte în fiecare pas, mărturie și fiecare scenă documentarea și nevoia de a face lumină într-o zonă aflată totalmente în afara granițelor umanității. Acolo, în acel adăpost este atât de multă suferință, degradare umană și decadență, încât a le judeca pe victimele abuzului și consumului de drogului este de-a dreptul aberant (eram să spun indecent, dar în context cuvântul este un eufemism).

Pentru ca un documentar de acest gen să aibă succes – când spun succes nu mă refer la cota de box-office, ci la puterea de schimbare, cât de mult ajută la eradicarea unui fenomen antisocial etc. – el trebuie să ajungă la mintea spectatorului, să-i provoace reacții, să-l determine să acționeze, să se uite cu alți ochi la ceea ce e în jurul lui. Iar asta nu se poate dacă-l expui unui lung șir de informații ieșite din comun, cu un conținut extrem de mare de violență ca și cum s-ar uita la un jurnal de la ora 5 (inutil ar fi orice avertisment din categoria „atenție, urmează informții cu un conținut ridicat de…”). Dar cum să faci să le „poveștești” despre traficul și consumul de droguri, despre prostituție ca formă de supraviețuire, despre viol în formă continuantă? Behzad Nalbandi a găsit soluția cea mai bună – documentar animat! De fapt, soluția a venit tot de la ele, de la protagonistele filmului. Cutiile din carton care le-au ținut loc de casă și masă ani în șir și care le-au definit modul de viață s-au transformat acum în personaje, au devenit materii prime pentru acestea. Așa se face că gradul de violență scade în intensitate, iar spectactorul empatizează mult mai ușor cu nevăzutele. N-am simțit nicio clipă repulsie, dezgust sau nevoia de a întrerupe vizionarea (l-am urmărit pe https://unlimited.tiff.ro/), ci doar dorința de a le ajuta! Iar aici este meritul în totalitate al regizorului, căci a știut să închidă cercul suferinței dându-le dreptul la demnitate! Un drept de care n-au dispus nicicând, nici măcar când erau acasă la ele, când făceau parte dintr-o comunitate. La cinci ani de la primele interviuri, Mina murise, iar în adăpost numărul nevăzutelor crescuse: de la 60 ajunseseră 90! Semn că fenomenul este/era în creștere! Iar condițiile de trai nici în adăpost nu sunt foarte bune: când erau doar 60, numărul de paturi era de 30! Deși banii ar fi fost suficienți, dar corupția își făcuse simțită prezența și aici.

Acum ceva ani (iată că s-au adunat mai mult de 10 deja) vizionam primele documentare pe tema mutilării genitale la femei și a refugiaților din zone precum Somalia sau Rwanda. N-am cum să uit impactul lor asupra mea, pentru că instinctiv am început să mă legăn, pur și simplu nu mă puteam opri din bâțâială! După ce-am trecut de șoc, am putut să internalizez informațiile primite, să le fac loc (definitiv) în memorie și să mă folosesc de ele pentru a construi strategii de informare. Cu Nevăzutele mi s-a întâmplat altceva: de la primele cuvinte rostite de Arezoo am înțeles că în unele locuri de pe glob a vorbi despre demnitate și drepturi este ceva de domeniul fantasticului, iar înțelegerea, compasiunea și toleranța nu sunt nici pe departe la îndemâna oricui. De aceea Nevăzutele trebuie văzut de cât mai mulți dintre noi, fie și pentru că așa ne readucem aminte că democrația se construiește zi de zi, iar construcția ei ține de cât de mult ne implicăm noi. Excelentă ideea echipei TIFF de a aduce filmul în cadrul secțiunii Ce se întâmplă, Documentarule?