Despre lumile pierdute în vămile timpului – „Chiotitul” de Cristina Struțeanu

Trecem adesea pe alături, Da, am trecut, Și, totuși, poveștile… sunt cele trei mari părți ale noii cărți semnată de Cristina Struțeanu. Un volum foarte greu de încadratat stilistic, pentru că dincolo de miezul și structura de poveste găsim ceva cu mult mai valoros: ritualuri precreștine, păgâne sau creștine, care recompun în fața ochilor noștri lumea trăitorilor (la munte sau la oraș) în anii comunismului. Ani grei, în care totul ce ținea de trecut părea iremediabil pierdut. De altfel, fac parte din generația care a crescut oficial fără nicio referință la această lume și la acest trecut. Spun neoficial, pentru că, iată, așa cum renasc din amintirile Cristinei Struțeanu oameni vajnici, neuitați încă mult timp de aici înainte, așa am avut și eu parte de poveștile copilăriei, pentru că mama și alți înțelepți din preajma mea au reușit să păstreze vie memoria unor astfel de oameni. Dacă astăzi puntea între „înainte de comunism” și „după comunism” există, este și pentru că oameni ca autoarea cărții de față au ținut cu dinții de ceea ce înseamnă tradiție și datină, ambele nepervertite de spectrul ateismului, dar ascunse bine în munți și sate care nu se lasă arătate neinițiaților.

„Când sunt vorbitori strașnici, ca Moș Toma, te oprești și din treabă, stai pironit locului. Când omul mormăie monoton, îl uiți lânga vatra, prin cuhnii și comnerii. Adica prin bucătării sau cămări. Își mai fac de lucru cu puii de mâță și au ochii lăcrămoși. Cei uitați.” (Moș Toma Vișa)

Antropologic vorbind, e vorba despre lumile pierdute în vămile timpului. Da, despre asta este vorba în Chiotitul, cartea care face legătura cu celelalte trei scrise până acum de Cristina Struțeanu: prima de povești pentru copii, cea dedicată istoriei familiei și cea de-a treia cu povești pentru „oameni mari”. Darul povestirii este înnăscut și șlefuit în ani și ani de umblat pe coclaurile patriei, unul lăsat moștenire celor doi fii scriitori, dar și celui de-al treilea, fotograf (căci fiecare dintre cei trei scriu, în felul lor propriu, povești). În prima parte a cărții accentul cade pe oameni, portretele făcute unor păstrători de datini, hăruiți de Dumnezeu cu putința de a lăsa lucrurile așa cum sunt, în cea de-a doua parte ne „lovim” de rituauluri pe care le credeam de mult dispărute sau unele dintre ele total necunoscute, dar acestea sunt împletite într-un fel unic cu amintirile personale, cu racursiul în istoria familiei, cu evocări ale bunicii și mamei care te trimit la Clepsidră. Cei plecați/Cei veniți. Ultima parte a volumului aparține în totalitate poveștilor, cu alte cuvinte, să-i dăm Cezarului ce e al Cezarului!

„Ne-am putea închipui că nimeni, dar nimeni, nu tăia porcul, cel tradițional, de Crăciun, la Sf. Ignatie, pe 20 decembrie, fără să fi ascultat mai întâi POVESTEA LUI IGNAT?! De ce o poveste? Poate, fiindcă la început a fost Cuvântul… Abia mai apoi, cuțitul. Așadar, cuvântul. Și nu cel scris, ci rostit. Care are mai mult duh.” (Tâlcul poveștii)

„Sfântul Ignatie Teoforul a fost un martir aruncat în arenă, spre a fi sfâșiat de fiare. La sfârșit, îi strălucea, bulgăre de aur, inima rămasă-n praf. Oricum, la noi, de Ignat, se tăia porcul. Părea a fi și un troc magic. Tăierea porcului salva Pruncul, iar pe om – de foamete, de moarte, de frigul iernii…

Teribil este că, de fapt, fiecare neam are dreptul la un Vechi Testament al său. O treaptă necesară și adevărată, autentică, pentru trăirea cu tot sufletul a Noului Testament, scara spre cer…” (Tâlcul poveștii)

Ce e cu adevărat surprinzător la felul cum prinde în cuvinte Cristina Struțeanu oamenii și viețile lor este faptul că o face într-o cheie nostalgică, dar lipsită total de colbul amintirilor fără rost. Nu citești poveștile din Chiotitul ca și cum ai citi o carte de istorii care nu te privesc, impersonale, ci le citești ca și cum ar fi vorba despre ai tăi, acolo, între copertele cărții se ascund moșii și strămoșii tăi. Sunt atât de naturali și de prezenți, încât te întrebi deseori ce memorie trebuie să aibă femeia asta, de n-a uitat amănunte insignifiante, precum numele unor locuri arareori străbătute de picior de om.

«Vasilca s-a stins singură, singurică în 2012. La înmormântarea ei n-am fost. Mă va ierta?

M-am dus abia peste un an, în cimitir. La cruce, flutura o cârpa albă. Se zbânțuia, de ziceai că voia să mă salute. Îmi făcea cu mâna. Și nu era vânt. Cine știe ce boare, ce răsuflet de câmpie încinsă în soare, o făcea să se agite. Nimic altceva nu mișca în jur sau, ba da, se legăna ușurel un ciob de oală. Spartă. Era acolo o grămăjoară și, între resturi, un ciob mic, fără odihnă.

Își va găsi și el liniștea, un lăcaș al lui. Câteva fire de țărână îl vor îngreuna, îl vor acoperi și îi vor potoli neastâmpărul. Nu se poate să rămână să se zbată întruna așa, nu se poate. N-aveam îndoială.

M-am trezit zâmbind. „Cerul se măsoară cu cugetul”… Și am plecat ușoară, ușoară. Și împăcată.» (Vasilca din Letca)

Om de televiziune, deci om de presă, Cristina Struțeanu a știut să păstreze într-un fel unic respectul pentru ritualuri și datini, pe care le=a redat în pagini de o valoare greu de estimat. Și nu mă refer la valoarea literară, cât la cea științifică. Cristina Struțeanu ar fi putut fi (și este, de altfel!) un excelent antropolog și/sau etnolog. Pasiunea ei pentru tot ceea ce ține de datinile locului se regăsește în acribia cu care redă în pagini de poveste obiceiuri de nuntă, dar mai ales de înmormântare.

«Batrâna o fi odihnind acum printre„morminții din grădinuă”. Asa se îngroapa oamenii aici, nu?

În livadă sau chiar în bătătură, printre bujori și dalii, flori înalte, abia de vezi locul. Abia de-l ghicești. La 40 de zile, se pune o crucenouă, cu ciocoți, ciucuri negri de lână. Și nu se mai înnoiește. Crucile de lemn se surpă încet, rămân o vreme rezemate de-un pom, de gard, apoi cad la pământ. Mușuroiesc ușor și doar o grămăjoară de pietre, scoase de pe loc la o înmormântare, mai dă de veste c-ar fi fost acolo osemintele cuiva, altcuiva… În fiece grădină, patru-cinci cruci, nu mai mult. Cele dinainte s-au măcinat, s-au buruienit, s-au înierbat… Sunt alor tăi, ți-s dragi, ți-s de folos, nu sperie niciodată pe nimeni, dimpotrivă. N-ai să vrei nicicând să fii de rușine în fața lor, ci de toată isprava. Arunci ochii afară pe geam și știi că ei te văd. Te veghează. Te apără. Vorbești cu ei. Ori tare, ori în gând, cum ți-e voia…» (Sora mea din munte)

Revelatorii sunt și poveștile dedicate supraviețuirii în anii comunismului. În locuri unde credeai că n-a ajuns comunismul! Oameni încremeniți într-un timp inexistent, surprinși de schimbarea de regim politic și etern inadaptați la cele lumești sunt aduși în fața cititorilor de o scriitoare care, înainte de orice, îi respectă pentru ceea ce-au fost. Nu-i judecă, nu-i pune la stâlpul infamiei, ci încearcă să înțeleagă rostul tuturor celor întâmplate sau care stau să se-ntâmple.

«(…) Moșu și moașa aveau chiar baia lor, jgheaburi de aur și iei…”

În casa, pe perete, pozele batrânilor. Și-n ramă, vârâtă alături, tăiată dintr-un ziar îngălbenit, fotografia lui… Ceaușescu! Fabulos. Am înțepenit. După anul 2000! Săracului moș i se întipărise în cap că trebuie să-și cinstească conducătorul? C-așa îndeamnă la Carte? La Biblie? La biserică? Fabulos, da.

Ma învârteam printre cele trei-patru găini din curte și, pur și simplu, nu știam ce să-i spun. Îmi pierdusem graiul. Mă gândeam la bunicii lui și la alții, umbre din pozele unui fotograf împătimit de minerit, de aurari – Bazil Roman din Abrud, de prin ‘37, ‘40… Pușcarea cu duda, cu iască, la fișag, urcarea-n galerii pe scări înguste, din câte un singur copac cioplit în trepte, coborârea val-vârtej pe „sulău”, alt copac, lustruit de multă folosință, rugăciunea în grup, la intrarea în baie.» (Roșia – aur ruginit…)

Cu un umor strecurat subtil printre rânduri, Cristina Struțeanu reușește în câteva povești, dar mai cu seamă în cele în care împletește istoria familiei cu cea a locurilor pe unde s-a preumblat o viață, să coloreze cărțile poștale care poartă și astăzi pe spatele lor însemnări grăbite, fragmentate, dar autentice despre cum vacanțe și timpuri suspendate, când fericirea devenea posibilă cu adevărat.

«Cu baghete de zâna…

Ceva tot atât de încântator am văzut în Baia de Aramă, la niște pomeni de Moși. Că aici aveau cinci feluri, nu numai Moșii de iarna și Moșii de varș. Ăștia care mă înduioșaseră erau… Moșii de piftii. Mă întreb când să fi fost? Poate la „Arangheli”, arhanghelii Mihail și Gavril. Adânc în toamna. Pe toate ulițele, de la toate porțile, răsărea câte o băbuță ducând castronul ei cu piftie. Trecea drumul la vecina, să-mpartă. Era ditai forfota. Iar ele, mici, de sus, privite cu o dronă, negreșit ar fi părut furnici. Foarte ocupate.

Peste vară, în vacanța petrecută în insula Tassos, am văzut grecoaicele făcând la fel. Numai că, firește erau „Moșii de vară”, doar eram la plajă. Femeile forfoteau nu cu blide, ci cu boluri. Castroane cu orez cu lapte. Sotiria o striga pe Tassula să iasă afară… Sau invers, Tassula o striga pe Sotiria… Nu piere încă lumea, nu piere… Nu?

Cât mai sunt încă baghete de zână, nu.» (Colindețele)

«Atunci când se desprindea sufletul, spre a o porni spre Tării, se dădea pe apă o trocuță de dovleac, un fel de covată măruntă, cu o lumină în ea. O lumânare și trei fire de floare, luate de la mormânt. Făcea asta un mic grup de femei, îmbrăcate cu straiele lor populare de fală, tăcute ca Parcele, fără o șoaptă. Era ciudat și solemn să nu auzi nici o vorbă. Cu fior. Între ele, oficiantă, cea care purtase „apa mortului” și dusese pomană vecinilor și rudelor câte o găleată plină, timp de 40 de zile… Am auzit că astăzi se preferă un pet cu apă minerală!»

(…)

«După ce corăbioara de dovleac, cu lumina ei, și-a gătat drumul pe unde și n-a mai fost zărită,

a început sporovăiala plină de bucurie. De data asta, calea sufletului celui dus i-a fost dreaptă, pe mijlocul șuvoiului. Și veselia era-n toi. Fuseseră stătute din vorbit femeile, așa c-au izbucnit. Cu larmă. Au așternut de zor, pe iarba, o pânzătură albă, și au umplut cu bucate străchini înflorate, aduse anume. Au turnat palinca din sticlă și vin din ulcior. Acum, la masș, nu femeia cu apele era în frunte, ci aceea cu „săcuiul”. O trăistuță special țesută, rămasă în cele din urmă s-atârne goală, de brațul crucii. O va lua vântul, o va măcina ploaia și vremuiala. Fuseseră-n săcui chibriturile, tămâia și cățuiul de tămâiat, dar, mai ales, „statu omului”. Adică statura lui, ce i-o măsori cât timp zace, cu o sfoară de cânepă, pe care se toarnă apoi ceară de albine. O faci colac, cu un moț la capăt, pe care-l tot aprinzi. La vremea de bocit, când e chemată Domnica. Întâi, în cele trei zile, cât e răposatu în casă și-i stă colacelul pe piept. Apoi, în cimitir, la vremea de tămâiat. Femeile-s stăpâne pe toate astea. Și știutoare.» (Supușenia femeii)

Surprinzătoare or să vi se pară În Piatra Craiului – căci aici veți găsi cuprinsă în rânduri de poveste parte din lumea ei de acum, dar și Îngițită de un chit numit Berlin, o poveste atât de autentică și de plină de firesc, încât te trimite cu gândul la reportajele despre care a tot pomenit de-a lungul cărții. E aici refuzul ei de a trăi cantonată exclusiv în trecut. Da, îi recunoaște valoarea, dar nu refuză prezentul, ceea ce îi aduce un plus de distincție.

«Cum o fi arătat pe atunci blocul „meu” supraviețuitor? Ca un iceberg, în derivă printre ruine? Nu-l cuprinsese nici focul, nici căderea celorlalte clădiri? Nici o rană? N-aveam să aflu. Oricum, purta în măruntaie cel mai vechi ascensor. Trofeu. Lift cu strapontine, cu oglinzi și oglinjoare. Și cu cheie. Cu uși și cu clanțe. Se descuia la fiece palier. Trebuia să vină cineva cu cheia, ca să poți urca… Aș fi zis – fabulos, dar ochii mi se pironiseră pe tabela de deasupră-i. Zece nume. Evreii din această casă. Ridicați, duși, încarcerați, gazați. Dispăruți în neant. Umblaseră cu liftul ăsta în susul și-n josul Josului. Ca-n liftul lui Dino Buzzati. Dacă-i vorba de jos, atunci, deseori, erai gata să calci peste plăcuțe de alamă cu astfel de nume. Pe străzi. Când să pui pasul, încremeneai… Numai că locuințele nu mai existau. Înghițite de război. Și, atunci, unde să li se fi pomenit numele? Printre pietrele de pavaj… S-au păstrat șinele și gara de unde porneau garniturile spre lagăre. Plăci de fontă, prinse alături în buloane, aveau înscrise date și cifre. Șiruri nesfârșite de plăci. În iulie 1942, fusese cea mai mare „încărcătură” de tren: 1780 de oameni. În iulie… Ici-colo, câte o floare pusă pe șine…

Cea mai limpede dovadă pentru renașterea morală a Berlinului este că, astazi, evrei cu ținută,

oameni de calitate, au ales să trăiască aici.» (Îngițită de un chit numit Berlin)

Am lăsat la urmă povestea care dă și titlul volumului. Povestea unei femei și a unui obicei rar, foarte rar, cred că și aproape dispărut. Evocarea deopotrivă a amândurora, om și ritual, îi iese de minune Cristinei Struțeanu, care știe să mențină într-un echilibru perfect balanța dintre omenesc și dumnezeiesc. Citind despre Marița și chiotitul care o ajuta să treacă peste noapte în pustia muntelui îți dai seama că oamenilor acelora nu le era greu să treacă prin viață, ci că nouă ne este greu să înțelegem cum de le ieșea atât de bine povestea cu trăitul în astă lume.

«Sau, poate, se chema Poșaga, Lupșa, Sălciua? Nu cred că mai știu, dar era un sat de moți și numele oamenilor mi-au părut atât de frumoase, că n-am fost în stare să le uit. Chiar dacă le încurc, precum se vede. Pe pragul unei case, o femeie tânără, Frăsâna, mișca un leagan de lemn cu piciorul. Acolo, gângurea înfășat strâns Augustin, de șase luni. Nume sobru, încât pare caraghios verbul „gângurea” alături. O fetiță, Semiona, (iar un nume grav) răsucea poalele șurțului mamei. Sfios și cu stânjenealî, în timp ce aceasta împungea cu acul cusături înflorate pe o cămeșuță aflată pe genunchi. Copila nu mai văzuse trecând prin sat femei de la oraș, străine de portul lor, cel cu zadie, cămeșoaie albă, ciupag roșu pe piepți și șurț negru la brâu. Speriată, începu săplângă. Cu sughițuri.

— Taci, draga mamei, că și ea-i om ca și noi…» (Chiotitul Mariței)

O carte cu o prefață scrisă de Christian Crăciun, o excelentă pledoarie pentru lectură, dar care, iată, încă e necunoscută cititorilor, deși are aproape două luni deja de când a apărut. Cred în continuare în puterea poveștii scrisă bine și de aceea am și scris aceste rânduri despre Chiotitul. Și tot cred că e prea puțin! Mult prea puțin!

Chiotitul de Cristina Struțeanu