Despre Eva și toți ceilalți

Un roman pe care l-am citit mai greu decât mă așteptam. Cu cât înaintam în poveste încercam să-mi dau seama ce mă enervează mai mult: Eva, lumea din jurul ei sau povestea în sine. Am terminat de citit Eva și ceilalți și tot nu mi-e foarte clar ce nu mi-a plăcut la cartea Cristinei Ispas. O carte bine scrisă, să ne înțelegem, dar poate că eu aveam alte așteptări sau, cine mai știe, poate că momentul n-a fost tocmai prielnic.

Eva și ceilalți face parte din seria Prima dragoste, recent introdusă pe lista celor de la Editura Paralela 45. Eva este în ultimul an de liceu și-și ia în serios sarcina de a povesti despre micul grup din care a făcut parte. Gașca de adolescenți, băieți și fete, care pendulează între Balș, Timișoara și satele din jur, încearcă să înțeleagă ceva din cele ce li se întâmplă, dar mai cu seamă încearcă să schimbe ceva din mersul lucrurilor. Edi, Cristi, Eugen, Adrian, Moni și Eva sunt copii din familii obișnuite, cu ritualurile bine-cunoscute mediului românesc. Din cele povestite deduci că acțiunea se petrece înainte de anii 2000, poate că de aceea tot ceea ce povestește Eva are nota de familiaritate pe care nu o caut neapărat în literatură. Asta mi-a adus aminte și de o discuție recentă, din care a reieșit că marea majoritate a scriitorilor români lansați după 1989 nu reușesc să scrie altfel decât românesc, cu alte cuvinte nu pot să iasă din spațiul care le definește, iată, până și scriitura.

„Am trecut în revistă, repede, câteva momente de-ale noastre de top, cum ar fi ziua aia, dinainte ca eu să intru într-o relație cu Edi, în care Cristi venise la Moni la poartă și eram atunci toate trei acolo, și eu, și Moni, și Clau. Fetele stăteau amândouă pe un pod, iar eu și cu Cristi stăteam împreună pe celălalt. El se prostea și le tot întreba pe Moni și Clau care dintre noi doi avea ochii mai albaștri, și după ce ele au zis că eu, a insistat că n-oi avea eu cei mai albaștri ochi posibil, adică albaștri-albaștri, și tot așa, mă tot complimenta indirect, până m-a făcut să roșesc toată. Ceea ce, evident, uram. Indiferent cât de inofensive erau complimentele pe care le primeam, pentru mine aveau toate ceva vulgar. Începând de pe la vârsta de 13 ani, când corpul începuse să mi se dezvolte bine de tot, orice remarcă despre ochii mei, despre păr, înălțime sau orice altă trăsătură, despre care nu se putea spune că se asocia chiar direct cu sexualitatea, devenea imediat dureroasă, greu de suportat. Era ca și cum orice compliment legat de fizicul meu mă transforma într-un obiect și îmi anula complet personalitatea. Parțial, de vină erau remarcile cu adevărat vulgare pe care eram nevoită să le suport cam tot timpul, fără să-mi dau seama cum era cel mai OK să reacționez la ele, pentru că nicicum nu părea bine. Dacă ripostam, riscam fie să primesc un supliment de vulgarități, fie să fiu făcută mironosiță sau pur și simplu bruscată, pentru că o pățisem și pe-asta. Pe de altă parte, era de vină și nesiguranța mea, sau modul în care îmi percepeam noul corp ca pe ceva foarte străin.” (p. 67)

Descrierea relațiilor de prietenie care dau când și când, într-o infantilă relație de iubire, tatonările enervante prin derută și inconstanță, aduc în prim-plan o serie de dificultăți care țin mai degrabă de absența părinților (sau poate a unor modele?) din peisaj decât de imaturitatea Evei și a prietenilor ei. Eva se îndrăgostește, pe rând, de toți băieții din anturajul ei apropiat. În fapt, ceea ce ea credea că e o (posibilă) iubire era o sursă de introspecție a propriilor ei emoții și trăiri interioare. O analiză la cald a propriilor reacții care o duce de cele mai multe ori în direcții opuse, așa se explică eșecul tuturor relațiilor, în afară de una singură. Petrecerile, revelioanele, mersul la țară, unde barul este epicentrul unei lumi pestrițe și anacronică sunt evenimente în sine și devin subiecte de jurnal. Căci așa este scrisă cartea, ca un fel de jurnal al primei dragoste. Un jurnal în care fiecare prieten are capitolul lui, iar ultimul este al ei, al Evei. Un jurnal al ieșirii din adolescență; trecerea peste pragurile care fac diferența dintre copilăria întârziată și maturizarea precoce se face fie cu zgomot mult, fie cu frică sau cu o combinație fatală din ambele. Toți au de trecut prin foc și apă, toți au spaimele lor (unele greu de învins, mai ales cele care s-au născut dintr-o relație traumatizantă cu părinții/bunicii), toți așteaptă cu înfrigurare ce va urma. Proiecte de viitor nu prea există sau nu sunt făcute publice, unii își doresc să plece afară (din păcate, vor ajunge acolo, dar nu și să facă ceea ce visau), alții n-au așteptări prea mari de la viață, ceea ce explică și deruta Evei, care mai tot timpul are aerul că nu pricepe nimic.

„Imediat ce capul s-a retras, Eugen a început să se fâțâie și să-și rotească ochii prin cameră, și eu odată cu el. S-a dus spre peretele cu mobilă, s-a uitat la cărțile înșirate pe raft, a scos un pix dintr-un pahar, l-a țăcănit un pic și l-a pus la loc, a ridicat o fotografie c u mine de când eram foarte mică și aveam o căciulă cu o fundă foarte mare, albă, deasupra, s-a întors să mi-o arate și mie, zâmbindu-mi malițios, după care a pus-o încet la loc. Apoi a scos de pe un raft Filozofiile Indiei, de Heinrich Zimmer, carte pe care o scotea absolut de fiecare dată când venea pe la mine, dar niciodată nu a cerut s-o citească. A răsfoit-o și de data asta, fără să se uite practic prin ea, privind în schimb, în continuare, celelalte cărți de pe raft. După ce a pus cartea la loc, s-a îndepărtat de bibliotecă și s-a dus să răscolească într-un bol pe care îl aveam așezat frumos pe o măsuță, în care pusesem eu frunze, mici crenguțe și castane. În sfârșit, s-a dus la fereastră, a ridicat un pic perdeaua și s-a uitat mai mult timp afară. N-a comentat nimic despre lucrurile din cameră, pe care le știa oricum foarte bine.” (p. 90)

Un portret care se conturează pe măsură ce se scriu capitolele, portretul Evei nu doar că are tușele unui realism aproape grosier pe alocuri, dar mai ales are atât de multă banalitate în el, încât șochează de-a dreptul. Eva nu excelează prin nimic, sau așa ne lasă ea impresia, deși în ultimul capitol aflăm că până la 30 de ani a lucrat foarte mult și în locuri diverse, de la o firmă de avocatură și până la companii mari, trecând prin firme de proiecte. O ajută formarea inițială – se ocupă de traduceri – și puterea de muncă foarte mare. O ajută și el, prima (și ultima?) dragoste. Eva-cea-din-prezent trăiește în București, Drumul Taberei și încearcă să nu piardă urmele prietenilor din adolescență. E un gol de câțiva zeci de ani care nu este acoperit decât parțial, prin relatările trunchiate ale Monei și ale Evei, un gol care se cerea valorificat în favoarea narațiunii.

„În ziua următoare m-am trezit destul de devreme, dar taică-meu plecase deja și iarăși nu apucasem să-l văd. M-am dus și am cumpărat un autocolant care imita lemnul și l-am lipit pe masă, arăta cât de cât mai bine. Mi-am reparat ușa de la șifonier, care avea o balama stricată și atârna ciudat. Am dat jos de pe perete un poster mare cu Nichita Stănescu, pe care îl pusese maică-mea, deși femeia nu avea absolut nicio legătură cu poezia. Noroc că posterul meu cu Cobain rămăsese neatins pe ușă. Cu treburile astea mi-am ocupat toată dimineața. Imediat după prânz, mulțumită, am făcut un duș, am pus o casetă cu Joe Satriani, și am început să îl aștept pe Adrian. Am luat o carte în mână, dar nu am reușit să citesc nimic.” (p. 123)

Ce încearcă Cristina Ispas să facă în Eva și ceilalți este să (re)construiască o lume întreagă din coduri, relații și obiceiuri banale, cu alte cuvinte un univers al banalului, în care nimeni nu excelează la capitolul relații și cu atât mai puțin la capitolul izbânzi personale. Cu o minuție derutantă pe alocuri, ea construiește prin intermediul unui traseu bine gândit cercuri concentrice, câte un cerc pentru fiecare relație a Evei cu ceilalți. Cercurile nu au puncte comune, un paradox dacă ne gândim că toți fac parte din aceiași gașcă de prieteni. În fapt, asta se întâmplă pentru că Eva ia fiecare relație ca atare, nu caută asemănări între băieți, nu compară, ci doar analizează obsesiv. O obsesie maladivă, care o ține departe de tentații și pericole, a se citi departe de beții și consumul de droguri.

Eva și ceilalți este cartea adolescenței în sine și chiar a primei iubiri. O carte care s-ar putea să-i enerveze pe adolescenții de astăzi, pentru că-și vor da seama că nimic din ce trăiesc ei nu le este străin părinților sau adulților din jurul lor, căci și ei au trecut pe acolo. O carte pe marginea căreia se poate dezbate din multe puncte de vedere, căci informațiile puse în joc sunt multe (prea multe pentru gustul meu de cititoare) și pot servi unor analize de facto cu privire la schimbările de mediu social care s-au produs în ultimii 30 de ani în România.

Eva și ceilalți de Cristina Ispas