Povești somnifere. Împlinim dorințe

Motto: „Cred că orice poveste cu adevărat bună provoacă uimire, și în sensul acesta poveștile pentru copii sunt cele mai bune. Mai cred că un somn sănătos e o aventură și o călătorie, și din el trebuie să ieșim, în fiecare dimineață, mai înțelepți, mai tineri.“ Vlad Stroescu

Sunt șase povești în volumul lui Vlad Stroescu. Toate aduc somnul prin armonia lor. Altfel, este destul de greu să adormi până ce nu afli sfârșitul întâmplărilor petrecute în intervalul dintre realitate și închipuire. După finalul fericit recunoaștem orice poveste.

Poate că aceste povești aduc somnul, de vreme ce sunt somnifere, dar cu siguranță se așază și în continuarea viselor frumoase. Poveștile reprezintă deopotrivă începutul și prelungirea minunată a unui scenariu oniric. Și cine știe să spună/scrie povești devine el însuși personaj, ținând partea binelui, a adevărului și a dreptății. Rescriu titlurile, până mă decid despre care îmi place să vă spun mai mult:

Poveste cu prieteni

Împăratul-Croitor

Piticul și casa umblătoare

Ionică și uriașul

Alina și frasinul

Luminița de Crăciun.

Toate povestirile din volum au acele trăsături ale fantasticului analizate de Adrian Marino în Dicționar de idei literare: fenomene de miniaturizare și gigantism, deplasări temporale și spațiale, juxtapunerea de spații angoasante cu spații paradiziace, fantasticul insidios etc. Tema esențială rămâne cea a reechilibrării morale a lumii, în urma unui deficit, a unei crize, însă imaginarul este actualizat și corespunde lumii noastre, un motiv pentru ca Poveștile somnifere să ne placă imediat:

„Oamenii au foarte multă mâncare. Mult mai multă decât le trebuie, de asta unii oameni sunt așa de grași! Eu nu am întâlnit niciodată un șoarece gras, doar pisici dolofane… Noi, șoriceii, mai împrumutăm mâncare de la oameni, dar atât de puțină încât ei nu-i simt lipsa. O luăm mereu pe ascuns – știu că nu-i frumos, dar, dacă îi ceri politicos unui om niște mâncare, reacționează foarte ciudat. Se urcă pe masă, începe să țipe și aruncă cu mătura după tine… Așa că oamenii își iau pisici tocmai ca să se apere de noi, șoriceii. De asta nu ne înțelegem bine cu pisicile. Nici eu nu pricep de ce niște animale așa de mari și de periculoase cum sunt oamenii au nevoie de niște animale mai mici, ca pisicile, ca să îi apere de niște animăluțe și mai mici, adică noi. Dar așa stau lucrurile, și gata.” (pp. 8-9)

Cine vine din afara casei știe mai multe, spune un personaj, are altă experiență și altă perspectivă. Însă fiecare întâlnire este specială, și nu se mai poate ști exact cine de la cine învață. Cum ce să învețe?! De exemplu, să învețe că mama devine, în timp, cam insistentă, e greu să fii prieten cu propriii părinți, cu rudele, în general, fiindcă se confundă lucrurile. Sau că în pădure nu există prieteni, așa cum spune Chițăilă. Legea supraviețuirii dictează relațiile sociale, fixând rolurile de învins și de învingător. Nu poți să nu te întrebi dacă societatea de azi (și dintotdeauna) nu e și ea un fel de pădure în care diferențele devin repede ireconciliabile, se radicalizează, în absența cooperării. Cu prietenii stai de vorbă, de la prieteni primești daruri, prietenii sunt folositori, fiindcă te ajută să te descoperi, să știi mai mult despre tine.

„— Ce înseamnă cuvântul ăsta, prieten?

— Serios? Aveam impresia că știi mult mai multe decât mine, că doar vii din afara casei. Prieten e așa, cineva care ți-e drag.

— Adică copilul tău sau soția?

— Nuuuu!

— Mama, poate? Și ea mi-e dragă, dar n-o vizitez foarte des acum, că mă cam bate la cap, și nu mai sunt pui.

— Nu, măi, Chițăilă. Prietenul ți-e drag chiar dacă nu ești rudă cu el! Ce, eu sunt rudă cu stăpâna mea? Suntem specii diferite!

— La mine în pădure nu există prieteni din ăștia, zise Chițăilă după câteva clipe de gândire. Un animal, dacă nu ți-e rudă sau soț, ori vrea să te mănânce, ori îl mănânci tu pe el, iar, dacă nici una, nici alta, atunci își vede fiecare de treaba lui. Și pădurea funcționează foarte bine așa de când e ea.

— Păcat, prietenii sunt foarte folositori.

— Și la ce folosesc ei?

— Păi, uite, de exemplu, eu acum o să-ți dăruiesc bucată mea de cașcaval pusă bine pe canapea. Mi-a dat-o stăpâna, dar mie nu-mi place cine știe ce. Așa fac prietenii.

— Foarte mulțumesc! Așa ceva, o pisică să ajute un șoricel, cine a mai pomenit?! Dar recunosc că e tare bine.

— Deci suntem prieteni?

— Suntem!” (pp. 9-10)

Am zâmbit când m-am gândit la darurile pe care le dăm mai departe prietenilor, ca pe o bucată de cașcaval, atunci când nu ne plac neapărat. Există însă aici o nuanță care nu lasă loc subînțelesurilor. E drept că un dar (bucata de cașcaval) se poate să nu ne placă foarte mult nouă, dar altcuiva din jurul nostru s-ar putea să îi meargă la inimă. Și până la urmă asta înseamnă tot generozitate: să nu păstrezi numai pentru tine, doar din obișnuința de a păstra, să te bucuri deplin de bucuria celui care primește din partea-ți exact ce și-a dorit, ceea ce îi place lui.

Apare în carte de mai multe ori ideea asta că putem împlini destul de ușor dorințele altuia, mai repede, poate, decât le putem împlini pe ale noastre, ceea ce, în ordinea superioară a moralei, creează sens. Aducem bucurie, suntem de folos, ne simțim utili și, prin asta, fericiți. Nu mă feresc de cuvântul fericiți. Este și cazul piticului care făcea lucrurile să zboare. Prin puterile lui, care sunt puterile unui copil, o bătrână călătorește, împlinindu-și dorința – vede marea, piramidele din Egipt, Himalaya. Casa bătrânei plutește în văzduh străbătând distanțele cu viteza gândului. Visele în care apare zborul sunt dintre cele mai frumoase.

Cei curajoși sunt răsplătiți, li se ține partea și găsesc sprijin la nevoie, numai să știe cum să îl ceară. Dacă traducem situația în termenii abuzului fizic și emoțional, aflăm și o soluție pentru această problemă la care sunt supuși într-o colectivitate cei percepuți ca fiind mai slabi. Chițăilă este, din pricina staturii, dezavantajat. Vulpoii puși pe ticăloșii vor să-l mănânce. Dar pisica Fluffy vine în ajutorul șoricelului – iată că prejudecățile trebuie lăsate deoparte. Pisicile pot fi bune prietene cu șoarecii și, cum se va vedea, și cu Grivei, un câine de toată isprava.

Cei răi sunt mai mulți, dar și cei buni au tabăra lor, iar izbânda devine o chestiune de organizare. Urmează, în etape, atacul-surpriză, fuga (lașitatea celor pretins puternici), solidaritatea în jurul liderului salvator și sărbătorirea victoriei:

„Cred că vulpile au aflat și ele lecția prieteniei, și se vor gândi bine înainte să atace ființele ce par neajutorate Cât de mic și slab ai fi, prietenii te fac mare și puternic!” (pp. 23-23)

Încântătoare este adaptarea limbajului la caracter. Vulpile nărăvite vorbesc așa cum gândesc, în termeni de putere. Numele personajelor sunt comice, având sonoritate de western – Harry Volpone și Burtosul. Lingușitoare, agresive și lacome, vulpile pun la cale un atac împotriva unui făpturi mai mici. Se consideră stăpânele locului, subminând autoritatea lupului. Au chiar și un spion, bufnița. Vulpile acestea nu sunt demne de încredere:

„— Am aflat unde se ascunde umflatul ăla de Chițăilă și toți ai lui! zise vulpoiul cel mai mare și mai solid. Sub un stejar gros de la capătul de miazăzi al pădurii! În sfârșit ne vom ospăta din plin!

— Pe bune? făcu o a doua vulpe. O, Harry Volpone, nu degeaba ești șeful nostru! Ești atât de viclean și isteț!

— Ia stai așa, zise a treia. Dar cum ai aflat tu unde stă Chițăilă?

— M-am întâlnit cu bufnița, Burtosule, răspunse șeful. Era cam speriată. Mi-a zis că șoarecele umblă cu un jder pitic. S-a ținut în ascuns după ei, cică se plimbau prin pădure de parcă ei erau stăpânii aici, nu noi!

— Eu credeam că lupul vegetarian e șeful aici.

— Ba noi suntem! replică Harry. Doar să n-ajungă vestea la urechile lui.” (p. 17)

Ar mai fi de observat că în timp ce între ticăloși se creează clar o ierarhie, personajele din categoria binelui depășesc ușor orice pretenție de superioritate, devenind o echipă care acționează fără ezitare.

„Căci așa e prietenia, se răspândește în pădure, din animăluț în animăluț, și pe tot pământul, ca primăvara. Cât despre ospățul care a început chiar în acea seară, nu mai zic decât că am fost și eu pe-acolo, fiind invitat în calitate de prieten al lui Zurli, pisica mea, care e prietenă cu un purceluș care e și el prieten cu o veche colegă și prietenă a lui Ciozvârtă, de la Facultatea de Litere. Eu am plecat mai repede ca să vă spun vouă povestea, dar cred că petrecerea mai ține și acum. Noroc că bunătățile din cămara lui Chițăilă nu se termină niciodată.” (p. 23)

În centrul acestor povești este copilul curios, îndrăzneț, gata să pornească în aventură, chiar până la capătul lumii, dacă e nevoie. O calitate esențială a copilului, făptură măruntă doar la statură, este aceea că nu se mulțumește să constate o anumită stare a lucrurilor. Micșunica pune întrebări simple, în fața cărora oamenii mari sunt descumpăniți. Ca orice copil, fetița nu are nevoie de permisiunea cuiva pentru a gândi liber. Nu obsesia hainelor este supărătoare, ci faptul că nimeni nu poate decide pentru sine. Constrângerea e percepută ca firească, până când o fetiță încăpățânată le arată tuturor că marea are o culoare splendidă, e păcat să fie acoperită de o haină.

„Dar v-am zis că, în ținutul Împăratului-Croitor, totul trebuia să fie îmbrăcat. Adică nu doar oamenii. Ci și câinii, și pisicile, și vacile. Fiecare oaie din turmele nesfârșite de care împărăția avea nevoie ca să înveșmânteze totul avea hăinuța ei colorată, peste blană. Împărăția avea vânători speciali care trebuiau să prindă veverițele, tigrii și girafele, ba chiar și păsările și gângăniile, și să le îmbrace în salopete. Asta se întâmpla foarte rar, pentru că fiarele sălbatice fugiseră demult din împărăție și nimeni nu-și mai amintea de câtă vreme rândunelele, berzele și cocorii nu se mai întorseseră din țările calde. Copacii, iarba și florile nu avuseseră cum să fugă, așa că nu era plop fără gulerul lui roz, nici stejar fără mantie albastră, nici pajiște neacoperită de covoare peste covoare, adunate de-a lungul veacurilor, încât, dacă cuiva i-ar fi dat prin cap să ajungă la iarbă, ar fi trebuit să sape o groapă de un kilometru adâncime.” (p. 27)

Micșunica se simte liberă să cerceteze adevărata culoare a elementelor naturii și reușește, treptat, să îi convingă și pe ceilalți, copii și oameni în toată firea, să se bucure de autentica frumusețe a lumii, aceea pe care, din motive ciudate, un împărat a hotărât să o camufleze sub numeroase straturi artificiale.

Așa cum arată Giani Rodari în Gramatica fanteziei, „pare să fie o lege: nu există creație autentică fără o anumită ambiguitate” (p. 207, Gramatica fanteziei, Editura Art, 2021, trad. din italiană de George Anca). Lumea în care trăim, somnul, visul și povestea sunt structuri care mizează destul de mult pe ambiguitate. Poveștile somnifere nu fac excepție.

Somnul în sine este o intrare în poveste. Însă și înainte de a adormi avem nevoie, de multe ori, de o poveste, de acel fir narativ care să așeze lumea noastră în datele ei esențiale, separând binele de rău și dând un sens neliniștii de peste zi. Imaginile acumulate în perioada diurnă capătă o anumită ordine, o cronologie – amintirile ni se așază în minte (și în închipuire), atrăgându-ne atenția mai mult prin lumină decât prin întuneric. Așa se întâmplă de fapt în orice ilustrație, nu doar în cele încântătoare din acest volum: culoarea luminoasă prinde privirea. Culorile mai închise își pierd din concentrație și rămân marginale.

Când începe povestea, somnul e gata să îi dea o continuare.

Despre autor, găsim câteva informații în prezentarea editurii:

VLAD STROESCU a absolvit Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila“ din București, iar din 2004 lucrează în psihiatrie. Datorită profesiei, este interesat și de științele sociale. Este editorialist la revista Viața medicalăși semnează articole în Dilema Veche. A debutat în literatură în 2007 cu povestirea Sfântul Craiu Mutu, publicată în revista Time Out. După cum mărturisește pe blogul personal, e francofil, meloman şi biciclist. Interesul pentru literatura pentru copii s-a născut din fireasca nevoie de a le spune seara povești celor două fiice. Pentru că adormea mereu înainte de a le termina, iar materia lor se amesteca cu aceea subtilă a viselor, le-a scris ca să nu le uite.

Povești somnifere de Vlad Stroescu