10 minute și 38 de secunde în lumea asta stranie

Motto1: „Ești străin, spuse el, dacă tot ai venit, ar fi bine să vezi Istanbulul și de aici.” Burhan Sönmez

*

Motto2: „Am aflat că obiceiul de a contabiliza vapoarele care treceau pe Bosfor nu reprezenta doar o ciudăţenie de-a mea – era vorba despre un nărav al foarte multor istanbulezi asemenea cu mine să numărăm vasele, ca să ne dăm seama dacă se apropiau sau nu urgiile, moartea.” Orhan Pamuk

Mirosul de cafea cu cardamom, de acid sulfuric, de sobă cu lemne, de tocăniță cu chimion și semințe de fenicul, cuișoare și ceapă. Gustul de pământ cretos, amar, de tort sau de whisky. Mirosul și gustul de pepene verde. Toate aceste senzații sunt în romanul lui Elif Shafak semnele memoriei involuntare, căci Istanbulul nu este orașul copilăriei, dar se dovedește, când ne raportăm la memorie, un Combray.

Omul continuă să trăiască un timp și după ce moare, știm asta și de la David Eagleman, din Creierul. Povestea noastră– nu pierd prilejul de a mai face o recomandare de lectură. Creierul ne supraviețuiește un timp, hrănit fiind de amintiri. Prima amintire este cea a nașterii, când pruncul este învăluit în mirosul de rai, pe care, se spune, anumiți oameni îl păstrează, vag ca o undă, tot timpul vieții:

„— Aduceți-mi sare, le-a spus moașa femeilor din vecini.

Ar fi putut folosi și zăpadă, dacă s-ar fi așternut destulă afară. Altădată cufundase mulți nou-născuți într-un nămete de zăpadă curată, trăgându-i afară chiar la momentul potrivit. Șocul frigului le deschidea plămânii, le făcea sângele să curgă în vene, le întărea rezistența. Acești copii ajunseseră fără excepție, oameni puternici.

Peste puțin timp, vecinele s-au întors cu un castron mare de plastic și o pungă cu sare gemă. Moașa a așezat cu duioșie copila în castron și s-a apucat să-i frece pielea cu fulgi de sare. Când copila n-o să mai miroasă ca unul dintre ei, îngerii o să-i dea drumul să plece. Afară, pe crengile de sus ale plopului, cânta o pasăre, o gaiță albastră, după cum sunau trilurile. Doar o cioară a croncănit, zburând spre soare. Totul vorbea pe limba lui – vântul, iarba. Totul în afară de copila asta.

– Poate că-i mută? a zis Binnaz.

Moașa și-a arcuit sprâncenele.

– Ai răbdare.

Ca la un semnal, copila a început să tușească. Un sunet hârâit, gutural. Probabil înghițise un pic de sare, iar gustul i se păruse înțepător și neașteptat. Făcându-se stacojie, copila a plescăit din buze și s-a strâmbat, însă tot nu voia să plângă. Ce încăpățânată era, ce suflet primejdios de răzvrătit sălășluia în ea! Doar s-o frece cu sare n-avea să fie de ajuns. În clipa aceea moașa a luat o hotărâre. Trebuia să încerce altă abordare.

– Mai aduceți-mi sare.

Fiindcă nu mai era sare gemă în casă, trebuia să se mulțumească cu sare de masă. Moașa a făcut o gaură în grămadă, a așezat copila înăuntru și pe urmă a acoperit-o în întregime cu cristale albe, mai întâi trupul, apoi capul.

– Dacă se înăbușă? a întrebat Binnaz.

– Nu-ți face griji, sugarii pot să-și țină respirația mai mult decât noi.

– Dar de unde știi când s-o scoți de acolo?

– Șșșt, ascultă, a zis bătrâna ducând un deget la buzele crăpate.

Sub stratul de sare, copila a deschis ochii și s-a uitat îndelung la vidul lăpstos. Se simțea singură acolo, însă era obișnuită cu singurătatea.” (pp. 30-31)

Există și la români o credință conform căreia înainte de moarte sufletul călătorește rapid prin diverse locuri rămase în memorie. Nu e nevoie de trup pentru a realiza trecerea în revistă a propriei vieți. Sufletul nu pleacă până nu reface, într-o secvență comprimată, imaginea definitorie a existenței, un bilanț al momentelor semnificative. Leila își revizitează viața – în numai 10 minute și 38 de secunde în lumea asta stranie.

Memoria ține de identitate. În zona din creier responsabilă de funcționarea memoriei sunt păstrate absolut toate gândurile, întâmplările, toate liniile groase și toate liniile subțiri ale unui desen al vieții. Omul capătă un fel de eternitate în primul rând în amintirea celor dragi. În romanul lui Elif Shafak prietenii sunt cei care o țin în viață pe Leila continuând să îi hrănească motanul, să-i aranjeze lucrurile, eșarfele de mătase, să facă ceva pentru ea, să-i vorbească.

Și noțiunea de familie este pusă în discuție în acest roman în care, până la urmă, tot iubirea se dovedește salvatoare. Există mai multe tipuri de familie. Cea în care te naști poate să fie, până la un punct, ca în cazul Leilei, mediul ideal de punere în contact cu tradiția. În familie se spală rufele, în familie, din păcate, totul este îngăduit. Nu-ți poți alege familia, dar îți poți alege prietenii.

Într-o familie tradițională, așa cum este cea a Leilei, importanți sunt urmașii. Cum prima soție nu poate face copii, bărbatul este sfătuit să își mai ia o soție. Legea nescrisă a lumii lor îi îngăduie să aibă patru neveste. Îngrozit de perspectiva de a avea atâtea femei în jur, bărbatul acceptă totuși să mai aducă în casă, printr-o căsătorie nerecunoscută oficial, încă o soție. Bărbatul (habotnic) vrea un băiat, însă copilul întârzie să apară, în ciuda rugăciunilor și a sacrificiilor promise divinității.

Când vine sorocul unei sarcini duse, spre deosebire de celelalte, până la capăt, tânără soție împlinește toate ritualurile pentru a pune copilul la adăpost de rele. Un măr lăsat la capul patului se stafidește treptat, până ce felii din el ajung la alte femei însărcinate.

Dacă mai contează ceva după moarte, dacă dorințele celor dispăruți ar trebui împlinite?! – se pare că așa stau lucrurile, cel puțin pentru Leila și pentru prietenii săi. Multe lucruri pe care le considerăm de obicei sinistre sunt privite aici firesc, chiar cu umor (negru), în așa măsură încât li se pierde latura macabră. Fiindcă omul de la morgă nu mai știa bine numărul parcelei în care este îngropată Leila, din mormânt este scos altcineva. Dar prietenii Leilei nu cedează, o caută până o găsesc.

Sabotaj, prietenul din copilărie, apucă să elibereze trupul Leilei de orice legătură cu lumea aceasta, aruncându-i trupul în mare, după dorința ei. Sabotaj e mai iute decât poliția, care e de față ca să lămurească împrejurările în care un cadavru este scos din cimitir și plimbat prin oraș cu o camionetă.

Sabotaj e o poreclă. Aproape niciun personaj nu trăiește sub numele său adevărat, mai toți și-au înlocuit numele, l-au transformat, fiindcă se identifică mai ușor cu o poreclă, cu un supranume decât cu numele real. Romanul poate fi citit și într-o cheie detectivistă – trebuie elucidat un caz, sunt indicii care conduc la făptași.

Condiția femeii este o temă centrală în roman. Jameelah vine din Somalia și are tată musulman și mamă creștină. Zaynab provine dintr-un sat din nordul Libanului. Nalan (de fapt, Osman) vine din Anatolia, dintr-o familie de fermieri. Fără să fie neapărat o secvență de literatură feministă, romanul oglindește istoria mentalităților unei societăți frământate de multe probleme.

De diverse nații și religii, frumoase sau nu, sănătoase sau suferind de nanism, femeile acestea lasă fiecare în urmă câte o poveste tristă. În familiile din care vin nu găsesc afecțiune și ocrotire. Sunt abuzate, vândute, nu merg la scoală, sunt măritate împotriva voinței lor, exploatate și, unele, chiar omorâte. Nu li se dă crezare. Viața lor este o perpetuă fugă.

Romanul surprinde și felul în care se amestecă lucrurile în evoluția unei societăți, tradiția și modernitatea, prejudecățile și toleranța, diversitatea credințelor, frumusețea și monstruozitatea naturii umane. Istanbul este orașul frumuseții și al agoniei, loc al captivității și al eliberării supreme, la țărmul mării, în apropiere de Bosfor, cum apare descris de multe ori și la Orhan Pamuk sau la Burhan Sönmez.

Câteva informații despre autoare sunt oferite de editură:

Elif Shafak este una dintre cele mai premiate romanciere contemporane. A publicat 19 cărţi, dintre care 12 de ficţiune, printre care şi romanul Insula copacilor pierduţi, nominalizat la Costa Novel Award, RSL Ondaatje Prize şi Women’s Prize. 10 minute şi 38 de secunde în lumea asta stranie a fost nominalizat la Booker Prize şi la RSL Ondaatje Prize şi a fost votat ca Blackwell’s Book of the Year. Cele patruzeci de legi ale iubirii a fost ales de BBC în Topul celor 100 de Romane care au Modelat Lumea Noastră. Ucenicul arhitectului a fost selectat să inaugureze clubul de lectură al ducesei de Cornwall, The Reading Room. Shafak are un doctorat în ştiinţe politice şi a predat la diverse universităţi din Turcia, SUA şi Marea Britanie, printre care St Anne’s College, Oxford University, a cărui membră onorifică este. Are şi un doctorat în litere obţinut la Bard College. Shafak este membră şi vicepreşedintă a Royal Society of Literature şi a fost aleasă în Topul BBC al celor 100 Cele mai Influente Femei. A fost membră a Weforum Global Agenda Council on Creative Economy şi membră fondatoare a ECFR (European Council of Foreign Relations). www.elifshafak.com

Las mai jos alte fragmente:

„Durerea e o rândunică. Într-o zi te trezești și crezi că a dispărut, însă doar a migrat în altă parte să-și încălzească penele. Mai devreme sau mai târziu se întoarce și ți se cuibărește din nou în suflet.” (p. 235)

„Prima amintire care-i veni în minte era despre sare – senzația atingerii ei pe piele și gustul ei pe limbă.

Se văzu când era bebeluș – goală, lucioasă, roșie.” (p. 21)

„Pe măsură ce trecea timpul, mintea Leilei își aminti bucuroasă gustul mâncării ei preferate de la tarabele de pe stradă: midii pane – făină, gălbenuș de ou, bicarbonat de sodiu, piper, sare și midii proaspete din Marea Neagră.” (p.179)

„În același an, din cauza sănătății ei tot mai precare, Zaynab a mers la Beirut împreună cu o soră mai mare și a rămas în capitală o vreme. Acolo, în umbra muntelui Sannine, între vizite succesive la spital, un maestru ghicitor, prinzând drag de ea, a învățat-o vechea artă a taseografiei – metodă de ghicit bazată pe cititul în frunze de ceai, drojdie de vin, zaț de cafea. Zaynab a simțit că, pentru prima oară în viață, statura ei neobișnuită ar putea fi un avantaj. Oamenii păreau fascinați de ideea că o pitică le-ar putea prezice viitorul – de parcă datorită dimensiunii ei ar fi avut o cunoaștere specială a supranaturalului.” (p. 159)

„copilăria e un mare val albastru care te ridică pe coama lui, te poartă tot înainte și, chiar când ești convins că o să dureze la nesfârșit, se face nevăzut. Nu puteai să alergi după el și să-l aduci înapoi. Totuși, înainte să dispară, valul îți lasă pe țărm un dar – o cochilie. Înăuntrul ei erau păstrate toate sunetele copilăriei.” (p. 146)

„Băiatul care într-o zi, la puțin timp după ce Leila fugise de-acasă, avea s-o urmeze din Van tocmai până-n Istanbul, orașul unde sfârșesc în cele din urmă toți nemulțumiții și toți visătorii.” (p. 113)

„Toți păreau puțin pierduți, vulnerabili și nesiguri pe ei, fie că erau educați, fie că nu, moderni sau nu, orientali sau nu, adulți sau copii.” (p. 96)

„amândouă aveau nasul cârn și strănutau de cum se trezeau, de parcă ar fi suferit de-o ușoară alergie la prima geană de lumină a zilei. Mai împărtășeau și ciudatul obicei de-a fluiera în timp ce-și ungeau felia de pâine prăjită cu unt și gem și de-a scuipa sâmburii când mâncau struguri sau pielița când mâncau roșii.” (pp. 58-59)

„Chiar și la o oră atât de matinală, când soarele abia începuse să atingă ușor minaretele, acoperișurile și crengile cele mai de sus ale arborilor Iudei, oamenii se grăbeau mereu undeva în orașul ăsta, erau mereu în întârziere undeva.” (p. 17)