Despre depresie fără tristețe

Opt actori, patru bărbați și patru femei, care-și împart rolurile în funcție de momentul spectacolului. Opt scaune așezate pe cele două laterale ale scenei, de unde deduci că se vor forma tabere și că va exista cel puțin un conflict deschis. Opt actori tineri, care intră în spectacol – și pe scenă – de oriunde, mai puțin de unde te aștepți. Caută un șarpe, un hamster și încearcă un ștreang, de începi să te întrebi dacă ai cumpărat bilet la circ sau ai nimerit din greșeală la spectacolul greșit. Multă muzică, spectacol de lumini și o scenă cufundată într-un alb cu nuanțe de bej, asemenea costumelor celor opt. Se poate înțelege orice de aici: scena e salonul unui spital, personajele sunt toate bolnave sau e vorba despre boală, ca personaj. Dar ilustrația muzicală n-are nimic în comun cu saloanele de spital, nu e ceea ce te aștepți să auzi în locurile unde oamenii își tratează bolile. Starea de perplexitate este întreținută (asumat, voit) de regizor – personajele sunt foarte active, dinamice, sunt într-o continuă mișcare, dar una care nu pare a fi haotică. Tinerețea își spune cuvântul, este singurul indiciu lăsat la vedere, căci Horia Suru, regizorul spectacolului O poveste S U P E R fericită (despre cum e să fii super trist) se folosește de vârsta actorilor și de aspectul lor corporal creând personaje în cheie realistă. Așa se face că, la un moment dat, poveștile personajelor din piesa scrisă de Jon Brittain se transformă în poveștile de viață ale actorilor. Ei au numele lor reale, își aduc la scenă fragmente din viețile lor personale, astfel încât cei din sală au senzația că asistă la ceva din care fac parte, căci ceea ce aud, ceea ce se întâmplă sub ochii lor e (și) despre ei. Acțiunea se petrece în Bacău și zonele limitrofe orașului, pe scenă tronează, la un moment dat, chioșcul McDonalds, locul unde s-au legat și dezlegat prietenii, Tibi Aciobăniței (în original e Toby) este autentic, este colegul de clasă care era ținta tuturor atacurilor colegilor și care n-avea nici cea mai mică șansă ca vreo colegă să se uite la el. Patroana, Carmen (în original este Karen) este asemenea tuturor celor care se perindă pe la toate emisiunile canalelor comerciale TV din România, în speranța că vor reuși să prostească lumea, pentru că, nu-i așa, pentru bani se poate face orice, sau aproape orice.

SALLY:

Într-o dimineață, la cîteva luni după ce-am început terapia și să iau antidepresive, m-am trezit, am ieșit afară și am văzut cum e vremea.

Știu că sună prostește, da? Da’ cînd eram, cum să zic?… cînd mergeam prin beznă, nu eram atentă la asta. Da’-n dimineața aia, cînd am plecat de-acasă, m-a izbit cît de tăios era aeru’, cum îmi înțeapă nările cînd inspir, da’-n același timp și cît de blînd simțeam soarele pe piele, și m-am uitat în sus, și nu, nu era un cer senin albastru brăzdat de curcubeu și-așa, erau nori, da’ pentru prima oară nici nu mai știu de cînd, am văzut toate astea, și mi-am dat seama că-mi vine să zîmbesc, ba chiar m-am suprins zîmbind.

Sarah este personajul principal și în jurul bolii ei se construiește trama. Bornele temporale sunt etapele bolii ei, depresia. Debutul bolii are loc la 16 ani și va fi urmat de cel puțin patru episoade importante, care-i marchează atât evoluția și dezvoltarea personală, cât și relațiile cu ceilalți, care se schimbă dramatic. La final, Sarah are cu 10 ani mai mult, a trecut cu bine (sau nu) peste câteva hopuri, momente când i-au fost aproape sau nu prietenii, mama sau grupul de suport. Jon Brittain reface cercul social al bolii cu precizie milimetrică, construind situații și contexte pentru a aduce în prim-plan cam tot ceea ce boala angrenează și deformează, pentru că depresia, ca orice boală psihică, nu afectează doar purtătorul ei, ci mai ales pe cei din jurul persoanei bolnave. Horia Suru descompune toate aceste relații sub ochii spectatorilor, dar le imprimă viteză, astfel reacțiile celor din sală sunt minime, ei sunt mult prea impresionați ca să mai poată spune ceva. Se recunosc în câteva momente, se identifică cu unul sau altul dintre cei de pe scenă – adolescenta furioasă, mama depășită de situație, colegul adolescentei, colecționar de boli și fobii etc, – dar niciodată cu personajul principal. De ce? Pentru că fără această gravitare continuă pe orbită a celor din sală nu s-ar obține efectul scontat, nu s-ar produce înțelegerea. Dincolo de șocul (re)cunoașterii trebuie să rămână înțelegerea, trebuie să se schimbe ceva, ori asta nu se întâmplă instantaneu.

O poveste S U P E R fericită (despre cum e să fii super trist) este un spectacol foarte dinamic, deloc trist și din care ieși cu speranța că depresia poate fi învinsă. Totul este să vorbești despre ea, despre boală. Un subiect foarte actual, chiar dacă de foarte multe ori oamenii confundă tristețea (care este absolut normală și are rolul de a ne proteja/apăra) cu depresia (care este o stare psihică greu de schimbat/înlocuit, o boală în toată regula, care se tratează de către doctori și terapeuți). Un spectacol cu o distribuție tânără, dintre cei opt doar Minodora Broscoi pare că depășește media de vârstă, care este una foarte mică, construit să ajungă la publicul tânăr și să nască dezbateri și discuții serioase. Precedentul spectacol regizat de Horia Suru pentru teatrul băcăuan a fost tot pe un subiect sensibil și tot cu actori tineri, dar Crocodil a fost gândit pentru sala Petru Valter (mult mai mică și cu o cu totul altă dinamică scenică). În timpul reprezentației mi-am adus aminte și de O mie de motive, unul dintre cele mai vechi și încă jucate spectacole regizate de Suru, toate trei având în comun mult mai multe decât tema principală. Echipa de creație e formată din oameni cu care regizorul a mai colaborat de multe ori până acum și asta se reflectă în felul cum se așază spectacolul la scenă. Petre Ancuța este cel care a compus muzica pentru momentele de live (un bravo și pentru trupa de muzicieni care reușesc să completeze credibil distribuția). Sophie Duncan a gândit toate momentele de dans, dar fiindcă spectacolul e un musical, ea și-a asumat și asistența de regie. Raluca Alexandrescu este cea care a făcut scenografia pentru Trilogia Minelor – seria de spectacole care i-a adus Premiul UNITER pentru cea mai bună regie lui Horia Suru; de această dată, scenografa n-a avut foarte multă treabă, pentru că mare parte din efectele scenice au fost obținute cu ajutorul luminilor, show-ul de lumini care a îmbrăcat de multe ori și sala, nu doar scena a fost realizat de Costi Baciu. Chiar dacă acustica sălii nu ajută foarte mult actorii, O poveste S U P E R fericită (despre cum e să fii super trist) – au fost câteva momente când efectiv n-am înțeles replicile, din cauza acusticii sălii, ceea ce înseamnă că trebuie multă atenție la reglajele de sunet – are toate șansele să scoată din inerție și pe cel mai blazat spectator, ceea ce este în favoarea tuturor. Până la urmă, a vorbi despre depresie și efectele ei este un act de curaj, dar și un act de normalitate, iar Jon Brittain a scris un text care se poate adapta relativ ușor pentru diversele categorii de public. Horia Suru a reușit să imprime o notă de local textului, dar n-a forțat foarte mult în această direcție, astfel încât spectatorii își concentrează atenția pe subiectul principal – depresia este o boală și nu trebuie ignorată, ci tratată. Sper ca spectacolul să aibă viață lungă, astfel încât să ajungă să-l vadă cât mai mulți tineri, dar mai ales părinții acestora.Pulovărul îmbrăcat pe rând de cele patru fete – vârstele bolii sunt aduse în discuție cu ajutorul elementelor de legătură, al constantelor, al acelor aspecte care rămân prezente în viața lui Sally, orice ar fi. Tavanul sălii de teatru, la care ne-am trezit uitându-ne în plin spectacol, fiindcă exact în acel moment Sally se plângea că cerul pe care-l vede ea nu e nici pe departe frumos. Numele de familie al lui Tibi, care pentru mine are o rezonanță aparte, aranjamentele muzicale ale lui Petre Ancuța, care mi-au readus aminte că mi-am promis să-l ascult cântând live undeva, cândva. Exuberanța actorilor, pofta lor de joc și joacă, cu care nu m-am întâlnit de ceva timp. Cu toate acestea și cu încă alte câteva reflecții personale am ieșit de la spectacol. Așa am deschis oficial stagiunea de teatru 2023-2024. La Bacău, acolo unde tocmai a avut loc premiera spectacolului O poveste S U P E R fericită (despre cum e să fii super trist).