Un cititor în Pădurea din Oglindă

Volumul Un cititor din Pădurea din Oglindă este alcătuit din articole apărute de-a lungul vremii în diverse publicații, fiind inițial punctul de plecare al unor conferințe. În comun, toate aceste texte au tema fundamentală a lecturii, figura cititorului, precum și referirea constantă, marcată prin motto, la o carte-cult, Alice în Țara din Oglindă, ediția Art, 2010, în traducerea Antoanetei Ralian.

„— Ba sunt reală! a ripostat Alice și a început să plângă.

— N-ai motiv să plângi, a replicat Manda.

— Dacă n-aș fi reală, a răspuns Alice, râzând printre lacrimi, n-aș fi în stare să plâng; totul e atât de caraghios!

— Doar nu-ți închipui că astea sunt lacrimi reale? a întrerupt-o Tanda cu dispreț în glas.

*

„Uite, de pildă, a continuat ea, lipindu-și un plasture mare pe un deget: mesagerul Regelui. Acum e la închisoare, e pedepsit cu temnița; și procesul nu va avea loc decât miercurea viitoare; și, desigur, delictul va avea loc după aceea.” (Alice în Țara din Oglindă, Lewis Carroll)

În copilărie, pe la opt ani, Manguel primise o ediție de calitate, cu ilustrații cuceritoare, un volum mirosind „în mod misterios a lemn ars” (p. 17), din „Alice în Țara Minunilor” și „Alice în Țara din Oglindă”. Există mereu o explicație a alegerilor făcute, și primele cărți preferate își păstrează, de-a lungul vremii, valoarea, cel puțin cea sentimentală. Este important ce citim prima dată în existența noastră de cititori, din pură plăcere, cu bucurie deplină.

Fiica cea mare a autorului se numește Alice — alegere făcută de tatăl său de dragul minunatului personaj al primei cărți citite cu încântare, în perioada copilăriei. S-ar putea spune că Alice este „reală”, atât în literatură, cât și în viață, cu diferența că în spațiul ficțiunii timpul n-ar trebui să conteze, iar personajul să nu îmbătrânească, să nu devină desuet, lucru care nici nu se întâmplă, dacă ținem cont de experiența cititorului.

Cele opt părți ale cărții sunt alcătuite din eseuri cu titlu edificator: Un cititor în Pădurea din Oglindă, Borges îndrăgostit, Scurtă istorie a paginii, Vocea care spune EU, Însemnări pentru o definiție a cititorului ideal, Cum a învățat Pinocchio să citească, Artă și blasfemie, A trăi în bibliotecă, Sfârșitul lecturii etc.

Multe dintre ideile care apar în „Un cititor în Pădurea din Oglindă” există deja în circuitul discuțiilor despre lectură, ca mediu formator, și nu numai datorită lui Alberto Manguel, ci venind și de la Umberto Eco, Daniel Pennac sau Nabokov. Foarte cunoscute ne sunt și cărțile lui Valeriu Gherghel. Meritul scriitorului argentinian este însă acela de a fi făcut o prioritate din tema literaturii despre literatură, cum se vede și din capitolul dedicat „cititorului ideal”:

„Cititorii ideali nu reconstruiesc o poveste: o re-creează.

*

Cititorii ideali nu urmăresc o poveste: ei fac parte din ea.

*

Un celebru program de lectură pentru copii, de la BBC, începea mereu cu întrebarea prezentatorului: V-ați așezat confortabil? Atunci putem să începem.

*

Cititorul ideal este persoana ideală așezată confortabil.

*Cititorul ideal știe crea ceea ce scriitorul doar intuiește.

*

Cititorii ideali nu-și pot pune cunoașterea în cuvinte.

*

Când termină cartea, cititorii ideali simt că, dacă nu ar fi citit-o, lumea le-ar fi fost mai săracă.

*

Cititorul ideal nu-și numără niciodată cărțile.

*

Cititorului ideal îi place să folosească dicționarul.

*

Cititorul ideal judecă o carte după copertă.

*

Paolo și Francesca nu sunt cititori ideali, dat fiind că-i mărturisesc lui Dante că după primul lor sărut nu au mai citit. Cititorii ideali s-ar fi sărutat și ar fi citit mai departe. O iubire nu o exclude pe cealaltă.

*

Orice carte, fie ea bună sau rea, are cititorul său ideal.

*

Vladimir Nabokov, când își învăța studenții cum să-l citească pe Kafka, le-a explicat că insecta în care este transformat Gregor Samsa este de fapt un cărăbuș cu aripi, o insectă ce-și poartă aripile sub o armură chitinoasă și că, dacă Gregor și le-ar fi descoperit, ar fi putut să se salveze. Apoi Nabokov a adăugat: Mulți oameni obișnuiți cresc asemenea lui Gregor, inconștienți de faptul că și ei au aripi și că pot zbura.” (pp. 245-260)

Pentru orice bun cititor contează prima carte citită, recitită de multe ori de-a lungul vremii, o carte-călăuză, căreia i se datorează faptul că lumea lucrurilor, a obiectelor, a ființelor și a întâmplărilor capătă o consistență diferită în reprezentarea personală, un sens și o coerență mai greu de găsit de către un ne-cititor.

Se întâmplă să nu înțelegi totul de la prima lectură, se întâmplă să rămâi cu nelămuriri și după lecturi succesive, dar lucrul acesta nu contează neapărat. Mult mai importantă este plăcerea de a citi, chiar în absența oricărui scop bine definit. Poți reciti o carte având senzația că o citești pentru prima dată.

Listele de lecturi nu sunt neapărat eficiente, e mai important ca un cititor bun să se lase condus de instinct când își alege cărțile.

Lectura este un refugiu.

Sunt multe lucruri despre J.L. Borges în cartea lui Manguel, partea care m-a interest cel mai mult. De exemplu, aflăm că îi plăcea să meargă cu tramvaiul prin Buenos Aires, împreună cu Estela Canto, scriitoare și ea, căreia îi dedicase una dintre cele mai cunoscute povestiri ale sale, Aleph — el mă iubea, iar mie îmi era drag” (p. 87). Ea făcea frecvent precizarea legată de Aleph, el nu.

„Cel puțin când i-am menționat numele și i-am spus că urma să o întâlnesc, el n-a zis nimic: cineva mi-a spus mai târziu că pentru Borges tăcerea era o formă de curtoazie.” (p. 83)

N-a fost pentru niciunul dintre ei tocmai o dragoste la prima vedere, dar Borges dezvoltase un atașament, fiindcă îi simțea permanent lipsa, când nu era cu ea, îi scria necontenit.

„Prima întâlnire a Estelei Canto cu Borges a fost, din punctul ei de vedere, departe de ceea ce se numește coup de foudre. Totuși, a adăugat ea cu un zâmbet nostalgic, nici Beatrice n-a fost prea impresionată de Dante.” (p. 86)

În tramvaiul 7, mergând spre biblioteca unde avea o slujbă măruntă, învățase Borges italiana, citind o ediție bilingvă din „Infernul” lui Dante.

Borges nu s-a căsătorit cu Estela Canto, fiindcă avea o mamă care a decis că Elsa i se potrivește mai bine, „e văduvă și cunoaște viața”. Numai că Elsa nu visa, ca Borges, și nici nu-i plăcea să-și asculte soțul povestind ce a visat peste noapte. Ei îi plăceau exact lucrurile care pe el îl îngrozeau: celebritatea, interviurile, decernările de premii, întâlnirile cu persoane importante. Elsei nu-i plăcea nici de Beppo, motanul cel mare al lui Borges. De aceea, Elsa i-a spus că Beppo a fugit, deși Borges simțea (nu mai vedea) că nu e adevărat. Nici nu era. Foarte geloasă, abuzivă, și-a permis lucruri stânjenitoare, cum s-a întâmplat în timpul unei vizite la Harvard.

„Într-o seara, unul dintre profesori l-a găsit pe Borges afară, în papuci și pijama. Soția mea m-a închis pe afară, i-a explicat el, profund stânjenit.” (p. 92)

Divorțul nu era posibil, doar o separare legală, care se și produce după patru ani, „evadarea lui Borges” fiind ea însăși de poveste — poetul e dus în secret la aeroport, direct de la birou, să poată lua avionul spre Cordoba, de către traducătorul său american, timp în care sună la ușa Elsei, cu mandat legal, un avocat și trei muncitori chemați să transporte în altă locuință toate cărțile lui Borges.

În fine, revenind la Estela Canto, iată cum arăta ea prin 1966 în ochii lui Manguel, care o întâlnește pentru o discuție despre Borges:

„O femeie pe la cincizeci de ani, ușor surdă, cu un splendid păr roșcat, vopsit, și cu ochii mari, intenși și miopi (refuza cu cochetărie să poarte ochelari în public), se împiedica prin bucătărioara ei mică, sinistră, încropind un prânz alcătuit din mazăre de la conservă și cârnați, în timp ce recita versuri de Keats sau Dante Gabriel Rosetti.” (p. 83)

Borges, spune Manguel, a continuat să se îndrăgostească sistematic și tot sistematic și-a abandonat speranțele sentimentale. Sigur, mai interesant ar fi fost să spun ce a văzut Borges datorită celor doi sau trei centimetri, diametrul unui Aleph:

„Am văzut marea necuprinsă, am văzut revărsatul zorilor și asfințitul, am văzut mulțimile Americii, am văzut o pânză de păianjen argintie în vârful unei piramide negre, am văzut un labirint năruit…” (p. 89)

Și la Japonia a visat, așa cum îi mărturisește lui Hector Bianciotti, editorul lui Borges de la Gallimard:

„Sunt pe moarte din cauza unui cancer al ficatului și aș vrea să-mi sfârșesc zilele în Japonia. Dar nu vorbesc japoneză, în afara câtorva cuvinte, și aș dori să petrec ultimele zile din viață vorbind.” (p. 97)

Manguel folosește o alegorie pentru a lansa câteva idei despre piața de carte — povestea dispariției păsărilor Dodo, hulpave și fără minte, până la urmă, cu burta plină de dovleac, nelăsând nimic pentru pițigoi, păsări neînsemnate.

Se îneacă păsările astea mari, fiindcă, încercând să alunge un pițigoi prins de catarg, răstoarnă barca, devenind hrană pentru rechini. Pițigoiul își ia zborul către insula unde plantația de dovleac putea fi refăcută plecând de la câteva semințe ferite de lăcomia păsărilor Dodo.

Concluzia lui Manguel: falimentul editurilor mari nu e provocat de editurile mici.

Interesantă este și relatarea unui experiment din domeniul educației, trăit de Manguel în anii de liceu. Profesorii universitari sunt obligați să țină cursuri elevilor de liceu, menținând specificul pregătirii universitare. În felul acesta, o singură carte, considerată importantă, devenea obiect de studiu un an întreg. Un elev de liceu reușea să aibă imaginea de ansamblu a culturii. Iar educația nu se oprea la cărțile/cartea citită.

Câteva informații despre autor apar în prezentarea editurii:

Alberto Manguel (născut în 1948 la Buenos Aires) este un scriitor, traducător și editor argentinian. La 16 ani, în timp ce lucra la Librăria Pygmalion din Buenos Aires, l-a cunoscut pe Jorge Luis Borges, cu care a legat o prietenie aparte, citindu-i vreme de patru ani (Borges era deja orb). Manguel este autorul a numeroase cărți, precum The Dictionary of Imaginary Places (scrisă împreună cu Gianni Guadalupi în 1980), Istoria lecturii (1996), Biblioteca nopții (2006), Homer’s Iliada and Odyssey: A Biography (2008) și romanul News From a Foreign Country Came (1991).

Un cititor în Pădurea din Oglindă de Alberto Manguel