Săptămâna aceasta este săptămâna târgului de carte Gaudeamus. Nimic despre târg în acest articol, în schimb câte ceva despre de ce să (nu) faci recomandări și despre cât de mică este diferența dintre a celebra și a comemora.

Când vine vorba de celebrări, nu știu cum se face, dar lucrurile devin dintr-odată complicate. Fie pentru că unii confundă comemorarea cu aniversarea – cu alte cuvinte, nu știm dacă e despre moarte sau despre viață – fie pentru că păstrarea decenței și a minimei deferențe – necesare (și suficiente) ambele – nu sunt nicidecum proprietăți definitorii pentru un text în viziunea celor care-l scriu.

La centenarul unui scriitor aproape uitat

Centenarul Monica Lovinescu a depășit cu mult în vizibilitate (am în vedere doar rețelele de socializare și revistele literare autohtone) un alt centenar, cel al scriitorului Italo Calvino. Născut pe 15 octombrie 1923, Calvino este fie prea puțin cunoscut cititorilor români, fie uitat/ascuns într-un fald al memoriei pentru cei care l-au citit cândva. Am căutat semne despre aniversarea centenarului Calvino și în afara unor postări de genul „vă aduceți aminte de …” n-am găsit niciun articol mai serios. Când să spun gata, încă un eveniment trecut neobservat, am dat peste un text în revista Scriptor, care părea că răzbună lipsa de interes a criticii și autorilor de studii literare. Din păcate, în afara trecerii în revistă a volumelor scrise de Calvino și traduse (sau nu) în limba română, am găsit enunțuri sterile și formulări tocite de atâta folosire, genul acela de texte care mie-mi aduc aminte de comentariile tocite și învățate pe de rost pentru obținerea unei note mari de către elevi.

La centenarul nașterii lui Italo Calvino, unul din cei mai remarcabili scriitori italieni ai sec. al XX-lea, se cuvine, așa cum se petrec lucrurile în atâtea țări de cultură din lume, să-l comemorăm, împrospătând în mintea cititorilor noștri specificitatea creației sale și, mai ales, făcându-le cunoscut cât de mult a fost el receptat în România.

(…)

Operele poliedricului autor italian au început să fie făcute cunoscute cititorilor din țara noastră încă din 1963. Meritul de a-l fi tradus pe Calvino în limba română revine, pe rând, Despinei Mladoveanu (trilogia strămoșilor, 1963), Sandei Șora (Cosmicomicării, T-indice zero, 1970 și Orașe invizibile, 1979), Olgăi Mărculescu (Basme, 1975), lui Geo Vasile (Palomar, 2004 – din care șapte povestiri au fost traduse, anterior, și de Eleonora Cărcăleanu). Interesat/ pasionat de creația calviniană este și Eugen Uricaru, care tălmăcește în limba noastră Castelul destinelor încrucișate, 2002.

(…)

În realitate, toate textele volumului ne fac să înțelegem că există un singur Calvino, scriitor al lumii, un clasic al literaturii și cugetării, care întreaga lui viață a sorbit din spiritualitatea clasicilor.

(Eleonora Cărcăleanu, Italo Calvino 100. Prezența sa în cultura românească, Scriptor, anul IX, nr. 107-108 (11-12) 2023, noiembrie-decembrie)

*

Monica Lovinescu, eseista

În nr 11 a.c. al revistei Apostrof găsim o încercare de portret literar Monica Lovinescu. Spun încercare, pentru că ideile sunt greu de urmărit, exprimări prețioase ascund mult prea bine idei bune și – poate că cel mai important aspect acesta este – ceea ce-a ieșit n-o reprezintă deloc pe cea care a fost și va rămâne Monica Lovinescu. Mi-a fost imposibil să nu fac comparație între felul cum aceasta își gândea și scria textele și maniera de punere în pagină a autorului textului dedicat ei. Redau doar un mic fragment aici, în fapt o frază mult prea lungă pentru a fi reținută și înțeleasă ideea de fond:

Mai întâi, unul din martie 1966, aşadar la doar câţiva ani de la instalarea pe care Monica Lovinescu a avut-o la microfonul Europei Libere. Eseul respectiv, restrâns ca spaţiu, îi este prilejuit de momentul împlinirii a şase ani de la dispariţia lui Camus, marcat prin reluarea pe una din scenele pariziene a piesei acestuia, Les justes, urmată de dezbateri pro şi contra spiritului camusian – imbold pentru Monica Lovinescu de a-i alcătui un portret spiritual concis, lucid şi în matca unui timp istoric atât de agitat ideologic şi politic: Camus, „incomod de-a lungul existenţei sale, dar continuând şi azi, la atâta timp după prematura sa dispariţie, să stingherească sufletele moi sau aranjate“, definit prin „intransigenţă“, „luciditate“, şi iritând tocmai prin faptul că „ocupă încă prea mult loc şi stă mai departe în calea celor care, după ce au fost laşi în numele istoriei, ţin să se cuibărească mai departe în acelaşi culcuş al lipsei de răspundere sub pretextul că istoria s-a schimbat“.

(Ștefan Melancu, Monica Lovinescu și est-etica în fața istoriei, revista Apostrof, anul XXXIV, nr. 11 (402) 2023)

***

Celebrare sau comemorare, nu prea mai contează…

Intenția onorabilă de a aduce în prim plan și alte nume celebre de jurnaliști (de radio) care au contribuit la consolidarea carierei de om de radio a Monicăi Lovinescu este dusă în derizoriu datorită nehotărârii autorului textului. Pentru acesta nu este nicio diferență între celebrare (care este despre naștere) și comemorare (a morții), dar confuzia este întreținută și de intenția de a pune în legătură infailibilitatea Monicăi Lovinescu (dacă putem vorbi despre această trăsătură discutăm cu alte prilejuri) cu valurile de nerecunoștință de după 1989. Nu știm cine a făcut aceste valuri, nu știm nici dacă au afectat-o pe Monica Lovinescu, dar știm sigur că infailibil înseamnă „care nu poate greși, care nu se poate înșela; perfect, desăvârșit, fără cusur”.

Nu voi scrie eu aici și acum cât de importantă a fost Monica Lovinescu pentru cultura română. Voi reaminti doar că o cronică a ei la Europa Liberă și o alta scrisă de Nicolae Manolescu în România literară însemnau până în 1989 nu numai recunoașterea valorii. Ci și certificarea moralității scriitorului. Sigur, nici Monica Lovinescu, nici dl. Manolescu nu au fost infailibili. Amândoi vor fi confruntați după 1989 cu valuri de nerecunoștință.

(…)

Zilele acestea am avut parte de efluvii de lovinescianism. Foarte bine. Nu știu ce se va întâmpla odată comemorările încheiate. Știu doar că în acest context aniversar este absolut necesar să fie amintit și rolul lui Noel Bernard. Asta dacă încă mai contează adevărul.

(Mircea Morariu, Monica Lovinescu și Noel Bernard. O omisiune, www.contributors.ro, 19.11.2023)

Articolul integral îl puteți citi aici.

***

Mic inventar de reacții – a vizita sau nu expoziția Brâncuși

Când credeam că expoziția-eveniment Brâncuși de la Timișoara este deja intrată într-un con de umbră, găsesc articolul scris de Mirel Bănică și apărut în numărul curent al Observatorului Cultural. Tot în această săptămână cineva îmi povestea că i-a fost imposibil să viziteze expoziția – era în trecere prin Timișoara și i-ar fi plăcut să admire capodoperele sculptorului român; altcineva, mai norocos, a vizitat-o, dar a concluzionat experiența foarte concis: „Cam foarte întuneric.”. Vă las pe voi să apreciați consemnările lui Mirel Bănică despre vizitarea expoziției Brâncuși, aici este doar un mic fragment. Dacă vă stârnește curiozitatea sau nu, e doar vina autorului.

Vineri după-amiază. Mă găsesc ȋn faţă Muzeului Naţional de Artă, Timişoara. Grupuri mari, foarte mari de copii şi adolescenţi, programul „Şcoala Altfel“ se ȋncheie ȋn această zi. Îmi spun ȋn gînd că, ȋn România contemporană, copiii şi tinerii fie lipsesc cu desăvîrşire din peisaj, fie sînt concentraţi ȋn exces, ca acum. Recunosc că-i privesc cu multă bucurie şi ȋncîntare şi cu un oarecare optimism patriotic, cu toate că mai mult de jumătate dintre ei nu vor mai trăi ȋn această ţară peste un de deceniu, poate chiar mai devreme. Afluenţa de public ridică anumite probleme logistice evidente, cum ar fi, de pildă, necesitatea unor vestiare adecvate depozitării decente a bagajelor; ȋn sala de expoziţie acestea din urmă, bagajele, nu sînt permise, pe bună dreptate. „Vestiarele“ (cu ghilimele) existente cu greu fac faţă, volumetric, unui rucsac de dimensiuni mici, aşa că unele grupuri mai numeroare, venite de departe, cu necesarele bagaje după ele, preferă să le stocheze la intrare, pe caldarîm, sub supravegherea unui membru al expediţiei. La un moment dat, o doamnă blondă şi foarte USA, după accent şi nu numai, ȋncepe să strige, uşoar panicată, lockers, lockers, dar nimeni nu pare să-i dea prea mare atenţie. La porţile Orientului sîntem, intrarea prin Banat, prima pe dreapta.

(Mirel Bănică, Expo Brâncuşi, Timişoara. Impresii, fragmente, sentimente, Observator Cultural, nr. 1184, 17.11.2023)

Articolul integral îl puteți citi aici.

*******

Portret la comandă sau de ce tăcerea e de aur

Salata lui Cezar din această săptămână a avut multe condimente. Când să spun că nu-i mai lipsește nimic, mi-am dat seama că mai este loc pentru o notă de bază. Tot în numărul curent din Observator Cultural aflu despre Raed Arafat că este, nici mai mult, nici mai puțin decât „un bun exemplu de intelectual în serviciul public”. Am citit articolul integral, poate reușesc să înțeleg cum a ajuns autorul la ideea că e Arafat e un intelectual în serviciul public. O parte din argumentație o redau aici, vouă, cititorilor, vă rămâne să decideți dacă autorul își justifică sau nu afirmația.

Și, revenind la dr. Raed Arafat, mereu m-am întrebat ce o fi în sufletul și mintea lui, cînd în jurul nostru se consumă atîtea grozăvii. Ca om care aparține unei națiuni care a produs Hamas – dar și alte organizații taxate oficial ca fiind teroriste –, ca medic ce de atîta amar de vreme se agită să salveze oameni. În timp ce mii, zeci de mii, sute de mii de oameni strigă și demonstrează prin lume „Free Palestine!” și „From The River To The Sea…” (de la Rîu la Mare), adică cer desființarea Statului Israel. Cum se poziționează un medic român, palestinian la obîrșie, vizavi de această dramă care se consumă sub ochii noștri. Într-o lume divizată profund, polarizată și isterizată de diverse manipulări – cum a putut BBC să emită o informație, dovedită ulterior falsă, care a scos pe străzile lumii sute de mii de protestatari? –, dr. Raed Arafat, aflu abia acum, își păstrează cumpătul, luciditatea și dreapta măsură. Nu știam ce face. Am găsit pe internet declarația lui din 11 octombrie 2023, în care spune ferm și fără ezitări că „ce s-a întîmplat în Israel nu poate avea nici o logică și nici o justificare. Ce s-a petrecut pe 7 octombrie este profund greșit, inuman și criminal. Și va rămîne o pată neagră în istoria omenirii”. Acum înțeleg de ce dr. Raed Arafat nu a mai apărut în public în ultimele săptămîni. Curajul lui de a spune adevărul și de a-și asuma o tragedie din care el și poporul căruia îi aparține sînt parte îl face pe dr. Raed Arafat să primească tot respectul nostru. Pentru că și-a asumat un risc enorm. Pentru că umanistul din medic a fost peste solidarizările partizane. Pentru că mereu se va găsi cineva care să-și asume adevărul. Și să strige „Regele e gol”! Sau criminal. De aceea dr. Raed Arafat merită din plin admirația noastră. Dincolo de a fi buni români, evrei, palestinieni, creștini sau musulmani. Din partea tuturor celor care cred în bine. Este clar că Statul român are responsabilități sporite în a-i asigura securitatea și protecția personală domnului dr. Raed Arafat. Știm bine ce a pățit Salman Rushdie. Ideea de la care am plecat și cu care aș dori să închidem aceste considerații ar fi aceea că un singur om poate salva onoarea și prestigiul unei națiuni. Dincolo de contingent, imediat, tragediile de care nu mai scăpăm, omul, oamenii se dovedesc mai tari decît destinul lor. Nu întîmplător, Albert Camus – de la a cărui naștere s-au împlinit 110 ani – îl vedea pe Sisif fericit.

(Bedros Horasangian, Elogiul doctorului Raed Arafat, Observator Cultural, Observator Cultural, nr. 1184, 17.11.2023)

Articolul integral îl puteți citi aici.