Despre cât de (ne)fericiți suntem – „Atunci când am fost fericiți“ de Gong Ji-Young

Literatura contemporană sud-coreană are câțiva scriitori traduși în mai multe limbi, inclusiv în limba română. Am scris pentru Bookhub.ro despre Dansul privighetorii de primăvară de Kyung-sook Shin, dar și despre Eu și Marilyn de Ji-Min Lee, două romane scrise în două registre diferite, cu trame care se desfășoară în momente diferite din punct de vedere istoric. Dacă adaug și lecturile din ultimii ani din alți scriitori asiatici pot să mă consider o norocoasă; scriitorii din acest spațiu cultural au o tensiune a scriiturii absolut unică, pentru ei drama nu ține doar de eternul (și clasicul) conflict dintre bine și rău, ci mai degrabă de transformare, de capacitatea omului de a-și accepta destinul (bun sau rău, el este prea mic ca să decidă acest lucru) și de a adânci în profunzime istoriile personale. E un amestec de filon religios, de civilizație străveche și de… zen. Cu alte cuvinte, știam la ce să mă aștept, eram pregătită pentru o lectură densă și intensă, dar, surpriză, a fost cu mult mai mult.

Yu-jeong și Yun-su sunt vocile romanului scris de Gong Ji-Young. Un el și o ea, la fel de sălbatici, deși din medii total diferite, cu povești de viață care n-au nimic în comun. Un singur lucru îi aduce în aceeași poveste, le unește destinele: violul. Un act de o cruzime sălbatică, care atrage ulterior transformare de personalități și vieți, indiferent despre a cui viață vorbim, a celui care a violat sau a celei/celui care a fost violat. Atunci când am fost fericiți este compusă din două registre, inegale din toate punctele de vedere. Caietul albastru este povestea lui, a convertirii sălbaticului, a lungului drum spre căință; celelalte capitole, numerotate simplu, sunt ale ei, cea care la 15 ani este violată de un văr și ca urmare încearcă să se sinucidă de trei ori, dar eșuează de fiecare dată. Ce se întâmplă în cei 15 ani scurși de la momentul violului și până la momentul relatării est predat cu o oarecare acuratețe în roman. Spun oarecare, pentru că de multe ori am avut senzația că autoarea a căutat să se cenzureze, să nu supraliciteze pe violență și agresivitate, de aici și efectul de tampon – cititorul are impresia mai tot timpul că între el și Yu-jeong e un geam de protecție (al ei față de noi, restul lumii?), care crează și un efect de halo, dar și senzația că cele citite n-au cum să-l atingă pe cititor, deși acesta este tot timpul conștient că va ieși din poveste profund transformat. Pe de altă parte, povestea lui Yun-su, un lung și nesfârșit șir de violențe, ghinioane și ratări, ca să contribuie la această transformare trebuia să fie spusă într-un anume fel, altfel ar fi devenit un altfel de „jurnal de ora cinci“. Așa se explică construcția romanescă și combinația de stiluri. Caietul albastru pare, de multe ori, mai mult un proces-verbal, o redare seacă de întâmplări, cu redarea tuturor cauzelor, e foarte adevărat; în multe locuri povestea lui Yun-su pare o reconstituire pe baza depozițiilor multiple făcute în fața polițiștilor sau judecătorilor. Povestea ei, în schimb, e un lung șir de lamentații, care par frivole pe alocuri, căci voit accentul cade pe egocentrismul exacerbat și pe un exhibiționism greu de ignorat. Este evident pentru toată lumea că Yu-jeong suferă enorm, deduci din primele rânduri că e vorba despre victima unui abuz sexual, dar abia după jumătatea volumului afli și cât de justificate sunt cele două manifestări.

Yun-su nu caută nimic, nu-și așteaptă decât moartea. De cealaltă parte, Yu-jeong, care încearcă să înțeleagă de ce nu poate să moară, cu alte cuvinte de ce încercările ei de sinucidere nu au avut succes, deși a fost foarte aproape de a trece linia. El este o violență extremă în relațiile cu ceilalți, cu lumea (justificabilă atitudinea, din toate punctele de vedere, dar cu atât mai greu de acceptat, căci încalcă orice normă socială); ea este de o violență ieșită din comun față de propria persoană; practic se automutilează cu o consecvență demnă de cauze mai nobile. Problema este că parte din această violență a ei se revarsă asupra celorlalți, îi influențează decisiv relațiile sociale și cariera profesională. Sora Monica este cea care-i aduce pe amândoi în același loc, îi determină să se întâlnească și să contribuie unul la salvarea celuilalt; ea îl ajută pe el să se convertească, el o ajută pe ea să meargă mai departe, să vorbească deschis despre trauma suferită și să se despovăreze de o vină uriașă.

<<- Când ești condamnat la moarte, nimeni nu te deranjează. Într-o dimineață, ne-au dat supă cu găluște de orez. Cred că era în ajunul Anului Nou chinezesc. Nimeni nu s-a atins de ea. Toți rău nefericiți, cu gândul la familii. Mai aveau puțin și plângeau. Unul a început să plângă de-a binelea, își lăsase copiii singuri, n-aveau mamă. Altul plângea că nevasta lui era bolnavă, un altul bocea că iubita îi dăduse papucii. Dintr-odată toți s-au uitat la mine și privirile li s-au schimbat pe loc. „Ăsta mai are puțin și moare“, citeam în privirile lor. Grijile lor erau joacă de copii pe lângă situația mea. Au început să înfulece mâncarea ca disperații, au terminat-o într-o suflare. Și atunci mi-am dat seama că eu, un condamnat la moarte, pot face ceva bun pentru ei. Eu niciodată n-am făcut bine nimănui, niciodată în viața mea. Dar de când am fost condamnat la moarte pot face bine pentru alții. E un subiect pentru o conversație adevărată?>> (p. 192)

Atunci când am fost fericiți are cel puțin două puncte tari: pune problema condamnării la moarte prin execuție și problema credinței. Sora Monica este o călugărița catolică în Coreea de Sud, acolo unde budismul este, de asemenea, foarte prezent. Convertirea celor doi necredincioși la catolicism – în cazul lui, de facto, prin taina botezului săvârșită înainte de execuție, în cazul ei prin acceptarea, înțelegerea și practicarea ritualului creștin – are loc treptat, cu prețul multor bătălii pierdute, dar mai ales cu pierderi și renunțări greu de acceptat în afara orizontului credinței. Devine cu atât mai interesantă (aș îndrăzni să spun ofertantă) această convertire a celor doi, cu cât astăzi asaltul împotriva bisericii (ca instituție socială) este susținut și din ce în ce mai agresiv. Gong Ji-Young aduce în prim-plan suficient de multe detalii care țin de culoarea locală – civilizația și cultura coreeană -, dar în același timp așează în context universal acest specific local. Yu-jeong revine în Coreea după un lung periplu prin Europa – Franța este locul unde poți să faci orice, inclusiv să fumezi hașiș fără prea mari probleme -, dar nu există niciun conflict la nivel de civilizație, din acest punct de vedere nu există dificultăți de readaptare la întoarcere.

Atunci când am fost fericiți de Gong Ji-Young este un roman care nu te lasă indiferent, asta e singura certitudine. Restul depinde de fiecare cititor în parte. Nu există cheie unică de lectură pentru acest volum. Chiar dacă redactarea este neglijentă (lipsesc multe cuvinte din fraze, delincvență/delincvent este scris de foarte multe ori greșit etc.), subiectul este provocator. Toleranța este un drept câștigat, dar și o dovadă de (auto)cunoaștere, una profundă, care nu ține doar de context.

Atunci când am fost fericiți de Gong Ji-Young