De vorbă cu scriitorii

Îmi place să citesc interviuri. Îmi plac scriitorii dispuși să răspundă unor astfel de provocări. Atunci când ele se coagulează într-o carte ai senzația reconfortantă a unei călătorii prin viața și activitatea ambilor protagoniști, intervievat și intervievator. Căci, fără îndoială, provocarea e dublă, merge în ambele direcții: îți trebuie intuiție, să-l așezi pe celălalt în dimensiunea care i se potrivește; îți trebuie talent, să-l faci să se deschidă spre tine, uitând că răspunsurile sale vor deveni ulterior publice; îți trebuie umor și zvâc deopotrivă ca să nu-l lași să se lenevească și să devină redundant…

Există, desigur, și interviuri ratate. Ce lucru trist! E greu să eludezi formulările, standard, întrebările de rutină, lemnoase, fără deschidere. E greu să reușești dacă nu ai stofă de însoțitor al celuilalt; dacă discuția voastră nu devine o poveste comună, o călătorie care să se desfacă succesiv în multiple direcții, atunci e în zadar totul.

Am citit, de curând, două cărți de interviuri apărute anul trecut la Editura Casa de pariuri literare, într-o serie inițiată de un cristian (Cristian Cosma): Fețe jupuite (12 interviuri cu Ioan Es. Pop și Bătrânețea ucenicului alchimist (un interviu cu Octavian Soviany). În mod cert, este vorba despre o reușită din toate punctele de vedere: formule suple (de la interviul de tip clasic, la discuția polifonică, pe chat, cu intervievatori multipli, dezinhibați); întrebări inteligente, mobile, provocatoare; intervievați cu alonjă intelectuală, capabili – la rândul lor – de provocare la nivel ideatic și lingvistic.

Octavian Soviany și Ioan Es. Pop sunt doi scriitori de marcă, aflați constant în atenția lumii și a criticii literare în ultimul deceniu; optzeciști prin debutul în reviste, dar revendicați în egală măsură și de nouăzeciști prin volumele ulterioare, cei doi poeți nu par să facă prea mare caz de acest criteriu generaționist, așa cum reiese din răspunsurile lor la întrebarea respectivă. Aproape congeneri (Soviany s-a născut în 1954, Pop în 1958), au trecut prin experiențe de viață și literare asemănătoare, au crezut și cred în aceleași valori. Sunt, în felul lor, firi boeme și azi, așa cum au fost în tinerețe, iar din boema lor cu accente bahice, din postura de clienți ai cârciumilor de cartier și a căminelor de muncă s-a născut, încet-încet, o poezie originală, de esență tare, puternică: Ieudul fără ieșire (debut, 1994, Ioan Es. Pop) și Ucenicia bătrânului alchimist (debut, 1983, Octavian Soviany). Fiecare dintre ei datorează „ieșirea în lume”, ca scriitori, unei personalități literare controversate: Pop îl amintește elogios pe Laurențiu Ulici, care l-a chemat în capitală, în anii 90, schimbându-i radical destinul; Soviany îi face un portret memorabil lui Marin Mincu, cunoscut fiind acesta, tuturor, pentru natura sa dificilă, egocentrică.

Citite în paralel, interviurile scot în evidență profilul uman și literar al fiecăruia dintre cei doi scriitori: Ioan Es. Pop este mai rezervat, mereu în gardă în privința întrebărilor „iscoditoare”, dar natural, onest, în răspunsurile care-l vizează direct; lui Soviany îi place taifasul, are talent de narator (dovadă și cărțile sale de proză, de dată relativ recentă, bine primite de critica literară), răspunsurile sale sunt ample, bogate în informații-document despre anii literari sub comunism și postcomunism, despre avatarurile personale, despre iubirea balsamică pentru Miruna Vlada, la o vârstă la care marile izbucniri pasionale par să se fi istovit deja… Ioan Es Pop are, deopotrivă, cultul poeziei și al prieteniei (emoționante sunt rândurile în care evocă relația sa cu Cristian Popescu, precum și versurile pe care i le dedică), în timp ce Soviany pare mai reticent în privința colegilor de generație și a prietenilor, în general. Sunt evocate, cu umor și (auto)ironie, amintirile de școală, relația cu părinții și cu profesorii, întâlnirea cu poezia și cu iubirea. Reporterului îi priește, în dialogul cu Soviany, mai degrabă așteptarea activă, stârnindu-și din când în când, cu intervenții scurte, interlocutorul. Ce scriu, despre poezie și despre rolul acesteia, cei doi? Spicuim, iată, câteva eșantioane din răspunsurile lor:

Ioan Es Pop:

„…poezia nu e seducție, ci amenințare. Când produce maximum de sens, pur și simplu își suprimă autorul”

„Marea afacere a vieții mele este scrisul, dar scrisul nu este pentru mine o afacere (…) Eu cred că a fi poet e un fapt de vocație și nu presupune obligatoriu un scop pecuniar”

„Dacă se produce vreodată, poezia este întâi de toate fulger și numai apoi, prin transcriere, cade în timp.”

Octavian Soviany:

„O carte a cărei scriere nu seamănă cu un suicid nici nu merită scrisă…”

„După mine, starea ideală a artistului e aceea de a fi tot timpul îndrăgostit. Dragostea declanșează în noi niște forțe creatoare nebănuite, iar scrierea unei cărți seamănă foarte mult cu conceperea unui copil”.

Ioan Es Pop despre invidie:

„Este uman să invidiezi, este uman să reacționezi pătimaș și nedrept la succesul altuia, dar și mai uman este să poți controla aceste impulsuri primare, să le domesticești și apoi să le pozitivezi”.

Octavian Soviany despre relația sa cu Marin Mincu:

„Prietenia noastră a avut suișuri și coborâșuri. și a fost de la bun început o prietenie puțin mai aparte, căci nu a trecut niciodată de un cadru destul de protocolar, a fost lipsită de mari efuziuni și intimități. Omul era dificil, foarte orgolios, mereu nemulțumit că meritele sale nu sunt subliniate îndeajuns, că e victima cabalelor din lumea literară. Avea, totodată, și o doză apreciabilă de donquijotism, care îl făcea câteodată foarte simpatic, era capabil de mari acte de generozitate, dar, din păcate, nu reușea să se facă iubit”.

Bucureștiul literar al anilor postrevoluționari este reconstituit din flash-uri ușor nostalgice: debutul, prieteniile, singurătatea, crizele depresive, marile beții și marile pasiuni, rânjetul hâd al morții, din când în când. Tușele în care sunt creionate figurile emblematice ale generației nouăzeciste au zvâcnetul romantic al epocii, al speranțelor legate de libertatea cuvântului și de mult așteptatele transformări…

Pop și Soviany par când niște copii blânzi, cu sufletul la vedere, când niște oameni singuri, triști, niște rătăciți într-o lume ea însăși în permanentă, de nevindecat rătăcire.

Cum se văd, într-o schiță de autoportret?

Ioan Es Pop:

„Am un an și sunt captiv într-un leagăn, am doi și încă sunt prizonierul neputinței de a vorbi, șapte și sunt întemnițat într-o pădure lângă care îmi pasc vitele, doisprezece și sunt închis în catalogul în care profesoara de română mi-a pus media generală 2,93 și m-a lăsat repetent, 16 și încep să devin captivul orbirilor fiziologice, 22 și devin prizonierul unei realități pe care n-o pot pricepe, 25 și ajung în Ieudul fără ieșire, 32 și îmi pun gratii de București, 53 și cred că e destul, dar nu-i așa. La 57, leagănul de la un an pare a se balansa din nou la orizont, doar că deasupra are un capac cât toate zilele”.

Octavian Soviany:

Nu sunt modern

așa cum nu sunt moderne

nici păpădiile

Ea îmi reproșează ades:

„Ești sănătos ca un bou

și scrii

numai despre tristețe”

Oare

cum m-ar fi pictat picasso?

Probabil

cu ochelarii

într-o mână

și plămânii

în cealaltă.