Damn the Genetic Racism – Grâne / Buğday / Grain – Festivalul Filmului European 2019

Semih Kaplanoğlu este un regizor care și-a confirmat și reconfirmat deja talentul și profesionalismul, filmele sale fiind recompensate cu premii, dar și apreciate de public. De-altfel, cinematografia turcă contemporană nu se rezumă nicicum la serialele care sunt intens difuzate pe canalele tv de la noi, după cum nici actorii turci nu sunt toți cuprinși și distribuțiile acestora. Filmele de artă, documentarele și cele artistice realizate de cineaștii turci vin să confirme faptul că putem vorbi de o școală de film autentic, a cărei filoane de inspirație sunt atât istoria locală, specificul locului, poziția geopolitică a Turciei la ora actuală, dar și conservarea și apărarea obiceiurilor și tradițiilor de contaminarea generată de o globalizare care vine ca un tăvălug peste orice contemporan, indiferent din ce colț de lume face parte.

Semih Kaplanoğlu face din Grâne / Buğday / Grain un film prin care reconfirmă preocuparea unora dintre noi pentru viitorul omenirii, dimensiunea eshatologică a subiectului fiind dată de rolul omului de știință în ceea ce putem numi generic operațiunea de salvare a propriului viitor. Spaimele actuale sunt generate de o dezvoltare parcă scăpată de sub control a biotehnologiilor, a cercetărilor genetice, organismele modificate genetic se înmulțesc fără niciun control conștient, iar peste toate vine (precum o încununare a răului suprem) dorința de a face bani a celor care controlează cercetările în domeniu.

Distopii și utopii care să atragă atenția asupra viitorului sumbru al omenirii s-au mai făcut și or să se mai facă. E forma de protest cea mai la îndemână pentru cineaști; punerea artei în slujba societății, transformarea filmului în mijloc de provocare a unor reacții din partea spectactorilor îi aduce pe regizori sub lumina reflectoarelor și le conferă (parțial) aure de eroi. Grâne / Buğday / Grain, care este o coproducție Turcia-Germania e filmat alb-negru, Giles Nuttgens este atât de bun, încât de multe ori te surprinzi abandonat prin deșerturile eterne; au ceva hipnotic cadrele largi, panoramate, care vin să accentueze dezastrul creat de haosul genetic provocat intenționat și din care cei care pierd sunt oamenii. Alternanța câmpiilor eterne (un fel de Câmpii Elizee) cu apele fără de sfârșit, dar pline de oameni morți și lipite de viață, din care scapă doar cei doi protagoniști și un copil aflat în primele luni de viață (despre a cărui soartă nu mai aflăm prea multe după ce aceștia ajung în adăpostul improvizat) vine să completeze tabloul apoteotic. Apele n-au nimic salvator în ele, nu sunt purtătoare de voață, deși din ele ies cei doi, dar ei o fac doar pentru a se salva, nu pentru a duce viața mai departe. Putem face o comparație cu mersul pe ape al Mesiei, la nivel de imagine în sine metafora este evidentă, iar regizorul chiar mizează pe această predispoziție a spectactorului obișnuit de a se raporta la ceea face parte în mod obișnuit din educația sa culturală de bază (iar reperul religios este încă valabil).

În altă ordine de idei, Grâne / Buğday / Grain este un SF impecabil lucrat, după rețetă, fără nicio abatere de la reguli. Semih Kaplanoğlu își permite să fie clasic, într-o lume a supertehnologizării, vorbește despre haos genetic și despre deținerea controlului de către tehnologiile ultraperformante, dar fără să aducă în primplan faimoasele laboratoare ultradotate, ultrareci și sofistificate peste poate. E o întoarcere la originea SF-ului, la epoca de aur a genului, iar iubitorii genului n-au cum să nu recunoscă și un elogiu adus lui Tarkovski, Solaris și Călăuza fiind undeva acolo, în backgroundul regizorului. Ba chiar și ceva din Dune putem găsi etc. Deci, un regizor cu o cultură profesională solidă, care a filtrat atent toată această istorie a filmului și a convertit-o într-o producție personalizată și de o foarte bună calitate.

Jean-Marc Barr

Repartizarea supraviețuitorilor în zone urbane sau zone rurale, în funcție de testele de compatibilitate genetică este o metodă contestabilă și contestată, evident, din toate punctele de vedere, nu doar moral. Încăpățânarea profesorului Erol Erin care încearcă să afle adevărul despre crizele care afectează semințele modificate genetic este demnă de cauza pentru care luptă, așadar conflictul interior nu există, accentul fiind pus exclusiv pe eforturile constante de găsire a surselor de contaminare a grânelor. Foarte bine strecurate în cadre detalii precum pancartele cu Damn the Genetic Racism sau sunetele din surse neidentificate, care vin să accentueze nota de dezastru total. Cristina Flutur face un rol secundar, dar unul bun, se remarcă prin atitudine, dar și printr-o adecvare la situație potrivită, bine dozată. La finalul filmului, atunci când Erin se bucură ca un copil mic că a găsit semințe de grâu necontaminate (și, bănuim, nemodificate genetic) rămâi cu o întrebare, lansată, de fapt, în prima parte a producției: cum construiești identitatea unii organism modificat genetic? Ce-i conferă acestuia identitate? Putem vorbi de identitate la astfel de organisme?

Grâne / Buğday / Grain este o producție realizată impecabil, după o rețetă clasică, cu final previzibil chiar, dar care te ține în joc. Și aici cred că este meritul integral al regizorului, care n-a făcut deloc rabat de la profesionalism: imagine impecabilă, montaj care asigură cursivitate și mutarea accentului de pe plan pe detaliu atunci când trebuie, muzică care devine fond și nu personaj, actori carismatici, de un firesc aproape nefiresc.