Dacă e…: „Mama nu e un cuvânt, e un strigăt de ajutor.”

Mai mult sau mai puțin inspirată și de poetul irlandez Gene Barry, căruia îi dedică cartea, în calitate de „poet, terapeut, prieten” (https://www.genebarrypsychotherapist.com/), Denisa Duran, la a șasea carte de poezie (debut la Ed. Vinea, în 2003, cu „Pufos și mecanic”), se împarte între un Absolutely… neomodernism cu inserții code-mixing și o proiectare de posibil performance (are în palmares două performance-uri multilingve: Bucharest Nowadays is Beautiful, isn’t it?, în colaborare cu compozitorul austriac Bruno Pisek, și Trag cu mâinile de pământ/ I Tug at the Earth with my Hands, împreună cu fotografa poloneză Sabina Guzik și cu alți artiști), poate chiar cu Gene Barry…

Pe site-ul editurii apar aceste rânduri, pe lângă un paragraf semnat de Șerban Axinte, acesta fiind de regăsit și pe coperta IV:

„21 de zile de fericire este o carte despre încercarea sfâșietoare (și unificatoare!) de împăcare cu sine a omului. O carte emoționantă – care vorbește despre toate marile teme ale literaturii: moarte, însingurare, boală, vinovăție, neputințele de mamă și de fiică. O carte care te conduce, cu grație, prin simplitatea și autenticitatea poemelor, către o zonă de serenitate și de fericire ce se instaurează, treptat, în toată ființa – odată cu îmblânzirea subconștientului sabotor.”

Mai că ai spune că Subconștientul acesta este „vilain”-ul cărții, dacă ne raportăm și la cuvintele lui Axinte: „«Mr. S» (ubconscious) face ce vrea el prin carte, intră în dialog cu instanța lirică de nenumărate ori. Dar ea este aceea care controlează discursul acestui poem fluviu. Ea atribuie subconștientului rolul de a o provoca continuu și de a aduna energiile ce o fac să înainteze în carte.”

Rezultă un fel de jurnal… instalație, monolog posibil (bat apropo la o reprezentație quasi-teatrală, precum cele ale Savianei Stănescu), plecând probabil de la sfaturile și experiența psihoterapeutului: „1. 21 de zile de fericire -/ și apoi va deveni un obicei!/ «Am obiceiul să fiu fericită.»/ Prima zi:/ să uiți că mai ai de trăit/ un număr determinat de ani,/ pe care acum îl știi…/ Să pășești,/ zi de zi,/ pas cu pas,/ pe covorul roșu,/ derulat în fața ta,// magnific…” (p.7) Mai departe: „2. Te-ai dezvățat să scrii poezii…/ Ziua a doua/ din începutul de fericire:/ scrie!/ Cât mai rotunjit, cât mai frumos,/ adună bucuriile de zi cu zi,/ adună-le în corp ca într-un sac/ și încearcă-le;/ lasă-te cuprinsă de simțire,/ simte bucuria -/ așa cum pipăi prin textura unui sac/ și simți, cu degetele, cam ce-ar fi înăuntru./ Un sac de bucurii!/ Ești propriul tău Moș Crăciun./ Încearcă să scrii despre asta -/ înainte să vină Mr.S/ să-ți ofere otravă pe tavă;/ încearcă să scrii mai frumos/ (ca să se înțeleagă),/ încearcă să scrii fără să ridici/ pixul de pe foaie/ (ca și cum ți-ai ține respirația);/ fără să ridici broboada/ fericirii de pe ochi.” (p.8)

Mr. S se mai dă în stambă: „îți întinde durerea scămoșată” (p.9), deși se poate arăta și binevoitor/binevoitoare (așa cum și Moartea poate fi… Brad Pitt, înțelegeți ce vreau să spun, Black Joe! Poate flutura „vechiul sentiment al nefericirii și al vinovăției/ în fața ochilor, ca pe un steag uzat”; p.59)), poate avea o rochie lungă, mătăsoasă (p.13), poate fi dincolo de gen, poate dărui (când nu trebuie) porție de nefericire (după ce se stă cu copilul 12 ore la Urgențe!) și „tratamentul”, „experimentul” trebuie luat de la început:

„8. Prima zi de fericire/ – din nou./ Am făcut jogging și am fost la piscină/ și am fost fericită./ Am vorbit cu oameni noi/ și am încercat să înot/ cu labe de scafandru -/ am reușit să fiu fericită./ Am alergat pe trotuarele patriei/ și am putut să fiu fericită/ (serotonina îmi inunda corpul,/ sentimentul victoriei că terminasem tura/ mă făcea să mă simt capabilă de orice:/ s-o iau de la capăt cu fericirea – o nimica toată!)… (p.18)

Într-un fel, parcă suntem într-un film de Woody Allen, în care se tot încearcă reprogramarea Subconștientului: „Mr.S sunt eu,/ obișnuită cu apa amară/ (crezând că asta-mi place,/ că asta îmi doresc,/ livrându-mi-o)/ Mr.S are părul negru/ și o rochie lungă,/ mătăsoasă” (p.20)…

„A cincea zi de fericire./ Mr. S se apropia uneori ca o umbră,/ mă lua de mână,/ înainte să-mi dau seama, / și mă ducea prin locuri cunoscute./ dar n-am cedat./ După câțiva pași mă opream,/ mă rupeam de ea și plecam./ Apoi ea se apropia iar, cu rochia ei lungă, mătăsoasă, și tot așa…” (p.24)

În contrapartidă, relația cu copilul, sau restul familiei este „altceva”, existând și lupta cu oboseala, dar… „Fericirea e atunci când/ nu mai vrei să mori./ Fericirea e atunci când/ durerea putrezește./ Când unii copaci se scutură de flori,/ iar alții se umplu de frunze mici./ Fericirea e atunci când/ poți să simți bucuria în tine,/ ca pe o febră musculară./ A patra zi de fericire e când/ fetița mea mă cere de soție./ Îngenunchează/ (așa cum își dorește oricine),/ îmi întinde o cutiuță/ (de fapt, o perie de păr/ care își strânge perii în interior/ și se pliază)/ și mă întreabă, râzând:/ „Domnișoara Mami,/ vreți să fiți soția mea?”/ Îi răspund: Da!/ Iar ea mă îmbrățișează și mă roagă/ să mai rămân!/ să mai rămân!/ să mai rămân…” (p.23)

Denisa Duran is Beautiful, isn’t it?

Citirorul este martor, în continuare, la lupta cu termenii (scris, tradus), cu timpul, cu întârzierile, cu programările (dentist sau orice vreți!), cu oamenii, vecini sau nu, gândacii, lucrurile se mai îndreaptă, dar tensiunea este menținută:

„15. Sunt plină de viață -/ acum, că mi s-a spus/ cam cum voi muri și cam când./ Sunt fericită./ Urc munții, merg pe continente,/ zbor cu parapanta./ Îmi cumpăr flori roșii,/ ascult muzică,/ îmi mângâi copilul pe spate – atunci când doarme la mine./ Astea sunt instrumentele mele/ de fericire./ Încă 13 zile și voi reuși -/ pentru tot restul vieții!…” (p.37)

„18. O zi de sâmbătă./ A unsprezecea zi de fericire./ (nu-mi vine să cred!)/ Am făcut câteva greșeli/ (trei ore ca să traduc un poem – Mr. S m-a ținut lipită de scaun,/ în timp ce tot ea/ mă făcea să mă gândesc/ la ceva ce mă întrista./ It’s not you, it’s your Subconscious! Remember!)/ Aș fi putut să fac curat și să traduc poemul./ sau să fac curat, să-mi fac cumpărăturile și să traduc poemul./ N-am fost gata la timp./ N-am fost gata la timp cu nimic./ Fetița mea sosea la ora 16./ Voiam s-o aștept cu masa pusă…”

La urma urmelor, sunt niște lecții de… zbor, a se vedea și poemul 20, cu „Ziua Internațională a Păsărilor”, și apoi se va putea zbura deasupra tuturor cuiburilor de cuci sau de unde se fac biopsii (p.49), dar Mr. S se pare că învață, se învață cu fericirea, poate bombăni/fredona cu scriitoarea ca la un refren:

„Nu știu de ce oamenii mereu bombăne/ că au mult de așteptat prin spitale…/ Tot ce trebuie să faci e să te așezi comod/ în propria ta suferință/ și să rămâi fericit.” (p.50)

Trecând la pagina următoare vei începe să bănuiești că pricepi încă un pic:

„Acum un an jumate mi s-a spus/ că nu mai am voie să mănânc nimic/ și nici să mai trăiesc/ (iar eu îmi ceream scuze/ de la toată lumea din viața mea/ pentru neînțelegere)…” (p.51)

Absolutely… bref, într-un fel, volumul este un fel de continuare la „Dorm, dar stau cu tine”, fiind, de fapt, „Lupt demn și încerc să fiu forever cu tine”, Fericirea fiind mai degrabă copilul poetei (clipele petrecute cu ea, clipele pentru care trebuie să lupți), despre care scria, în „Dorm, dar stau cu tine” (Charmides, 2014): „Când e supărată și plânge de ceva timp, bombănind singură la ea în pătuț, începe să strige tot mai clar și mai tare: maaa-ma!, maaa-ma!// Mama nu e un cuvânt, e un strigăt de ajutor.”