Motto: „Am învăţat, am luat notiţe, am desenat şi am pregătit pentru voi doar 22 de episoade pe tema marii neputinţe a oamenilor mari în faţa copiilor.” Svetlana Dorosheva
Svetlana Dorosheva a fost la FILIT, Iaşi, în 2018. Născută în Ucraina (1969), autoarea unei cărţi de mare succes, Fata din nufăr (2015), a emigrat împreună cu familia în Israel – iată câteva informaţii pe care le-am găsit într-un interviu apărut în Suplimentul de cultură*. Avem şi noi o Svetlana Dorosheva, o autoare care îşi ilustrează propriile texte, într-o manieră inovatoare în zona literaturii grafice, mă gândesc la Ana Alfianu şi la cartea ei, Val şi Cetetea Sufletelor.
În mintea copiilor nu este o carte pentru copii, deşi, dacă te uiţi la grafică, este şi asta. Senzaţia mea este că Svetlana Dorosheva reuşeşte să prindă în aceeaşi copertă două cărţi, una adresată părinţilor, alta adresată copiilor, care s-ar putea recunoaşte în multe dintre imaginile unei lumi jumătate reale, jumătate imaginare – bătaia cu perne, de pe urma căreia fulgii urcă, în constelaţii, spre cerul cu lună, căderea primului dinte (clanţa uşii se dovedeşte utilă în pescuirea dinţişorului), făcutul balonaşelor în paharul de suc (transformat într-un acvariu), statul cu picioarele pe pereţi, în timp ce citeşti lângă fratele tău etc.
Toate capitolele cărţii acesteia au titluri care induc în eroare. Ai impresia că vei găsi nişte sfaturi despre Cum să…, dar, surprinzător şi amuzant, conţinutul cotrazice titlul. Nu prea ai Cum să obligi un copil să tacă. Nu ştii nici Cum să îl obligi să adoarmă. Fiecare pagină stă sub semnul unui Cum să… ironic şi autoironic, genul acela de ironie frumoasă, care slujeşte autenticităţii: Cum să înţelegi ce vrea copilul de la tine, Ce e de făcut dacă un copil nu e atât de bun cum ţi-ai dori, Cum şi ce trebuie învăţat un copil, Cum să accepţi năzbâtiile copiilor etc.
„Alioşa spune:
̶ Liran, tu chiar mă iubeşti?
Liran încă nu ştie bine să vorbească. Încurcă unele cuvinte – iubesc cu urăsc (de fapt, în rusă, e mai dur: liubiti – a iubi, cu ubiti – a omorî) – şi le pronunţă aproape la fel: iurăsc.
̶ Da. Eu te iurăsc. Cu o joardă.
̶ Mă vei atinge cu o joardă?
̶ Da. Sunt foarte puternic.
̶ Liran, nu vorbesc despre asta. Tu pe mine mă iubeşti? Iubire!!!! Despre iubire e vorba! Mă iubeşti pe mine?!
̶ Da. Eu te iurăsc. Foarte mult.
̶ Nu am înţeles prea bine: mă iubeşti sau mă urăşti?
Liran se supără foarte tare când alţii nu îl înţeleg: iuresc!!!!
Alioşa, pe de altă parte, a învăţat să vorbească încă de la un an şi când avea aproape patru ani deja reuşise să îşi şocheze bunicile la o adunare de familie cu asemenea fraze: Profit de ocazie să îmi cer mii de scuze, Sunteţi, vă rog, atât de amabile, încât să îmi daţi şi mie solniţa aceea?
Adam a început să vorbească direct în trei limbi: în rusă, în ivrit şi pe limba lui, înţeleasă numai de el însuşi. Câine – ba, leu – ffau, păsări – ki. Cam aşa. Cât despre lup, doar atât: cum îl vedea într-o carte sau în vreun desen animat, începea să urle de răsuna toată casa: Hooooouuuuuuiiiiiiii!!!! O făcea cu atât de mare entuziasm, încât vecinii îşi reveneau cu greu.
În zilele noastre, copiii vorbesc aproximativ la fel. Cum învaţă ei o limbă este absolut de neînţeles. Dar cel mai mare mister este unde şi cum, după aceea, se pierd aceste houiii, ffau şi ki? Şi, apropo, profit de ocazie şi îmi cer mii de scuze, unde anume dispar şi aceşti copii drăgălaţi? Pesemne că ei devin cu totul civilizaţi atunci când iua hotărârea dacă… iubesc cu adevărat pe cineva sau, mai degrabă, dacă îl urăsc. Sau poate că asta se întâmplă când bunicuţele, pur şi simplu, sunt amabile şi le dau solniţa aceea pe care o cer.” (p. 25)
Pagina intitulată Cum îţi obligi copilul să vorbească corect te face să te gândeşti că nu îl prea poţi obliga pe un copil la nimic, nu se poate, copilul face cam îşi închipuie singur că e necesar. Cât despre vorbitul corect, este, desigur, vorba despre pronunţia simpatic deformată a limbii copilăreşti, cuvintele stâlcite care constituie sursa amuzametului în orice familie. Dar copiii cresc, iar părinţii au desea impresia că educaţia pe care le-au „administrat-o” este ineficientă. Iată ce se întâmplă la şcoală:
„Alioşa spune:
̶ Am râs, pentru că ea s-a împiedicat şi a căzut foarte amuzant. E interzis să râzi şi la şcoală? De ce nu pot să râd aici? Râsul e o bucurie. Lumea este o minune, iar oamenii ar trebui să înveţe să se poată bucura.
Dialogul are loc în cabinetul directorului de şcoală. Miezul problemei stă în faptul că Alioşa, împreună cu prietenii săi, o tot sâcâie pe o fetiţă grasă, strigă în gura mare despre fabrici care lucrează cu carne şi grăsime, vorbesc despre ambulanţe pentru elefanţi la orele de sport, când acea colegă a lor cade şi începe să plângă.
Se întâmplă uneori ca omul să se străduiască să nască un copil, să îl hrănească la pieptul său cu lapte, să îl înveţe să ţină în mână o ceaşcă, să se plimbe împreună pe malul mării şi să îi recite cu patos poezia Ce este bine şi ce este rău (poem de V. Maiakovski). Şi copilul creşte şi începe să mintă, să manipuleze, să răspundă obraznic, să scoată peri albi părinţilor, să îşi supere bunicii, să îşi epuizeze profesorii, să fie cel mai mare leneş, să îi umilească pe cei slabi, să facă tot felul de prostii îngrozitoare… cu alte cuvinte, omului îi devine tot mai dificil să rămână acel părinte minunat, aşa cum el se pregătea cândva să fie. E limpede că misiunea a eşuat, că educaţia dată copilului a fost jalnică şi, mai ales, că greşelile sunt fatale.
În această privinţă nu există consolare. Cu o excepţie: că şi la copii e la fel ca la oamenii mari. Şi copiii vor ca lucrurile să fie ideale, ceea ce nu prea se întâmplă mereu. Ei încearcă să experimenteze multe pe propria piele. Şi căpşunile dulci, şi ardeii iuţi. Şi inteligenţa, şi prostia. Şi lumina, şi răutatea. Şi lenea, şi tristeţea, şi toate celelalte păcate ale muritorilor. Ceea ce are de făcut un om mare este să le fie mereu alături, indiferent de ce s-ar întâmpla. Şi, de asemenea, să mai ştie să râdă ca un copil. Şi, cel mai adesea, ar fi bine ca oamenii mari să poată să râdă chiar de ei înşişi. Râsul este o bucurie. Lumea este o minune, iar oamenii ar trebui să înveţe să se poată bucura.” (p. 47)
Ilustraţiile, care îi aparţin tot Svetlanei Dorosheva, sunt minunate şi spun, dincolo de text, propria poveste, adresată, de data asta, mai mult copiilor decât oamenilor mari. Sunt multe şi realizate atent, într-un registru al inocenţei, la fel ca în Fata din nufăr, cealaltă carte, poate mai cunoscută, a Svetlanei Dorosheva. Desenele în alb-negru au, fiecare dintre ele, un punct de culoare, întotdeauna ceva roşu, un detaliu care, evident, prin puterea contrastului, atrage privirea. În mintea fetiţei pistruiate, prins într-o pălărie, creşte un orăşel fantastic, cu locuri de joacă şi case înalte, care nu acoperă vegetaţia. Dar punctul roşu te conduce spre buburuzele aşezate pe nas. Ochii fetiţei privesc, uşor cruciş, spre acelaşi punct, adică privirile cititorului şi ale personajului sunt convergente. Ilustraţiile însoţesc permanent textul, uneori fără să aibă o legătură directă cu pseudotratatul de morală referitor la creşterea şi educarea copiilor.
În mintea copiilor nu este o carte mare, are doar 50 de pagini, cu tot cu ilustraţii, dar este o carte mare, fiindcă, la fel ca Micul prinţ, romanul lui Exupéry, sau ca Alice în Ţara Minunilor, capodopera lui Lewis Carroll, surprinde esenţa unei vârste despre care se spune că rămâne în noi, nu o pierdem, doar că, uneori, nu mai ştim că ne putem întoarce la ea. Oricum, este o carte dintre acelea care nu sunt ce par a fi.
Pentru concluzie, reiau secvenţa aceasta care mi se pare importantă: „Râsul este o bucurie. Lumea este o minune, iar oamenii ar trebui să înveţe să se poată bucura.”
*
În mintea copiilor de Svetlana Dorosheva
Traducerea: Maria Khantashkeyeva
Editura: Baroque Books & Arts
Anul apariției: 2018
Nr. de pagini: 48
ISBN: 978-606-8977-10-2
Cartea poate fi cumpărată de aici.
