„Visez o România cu populaţia Chinei şi destinul glorios al Franţei!”
Emil Cioran
M-am întors recent din România. De aproape zece ani de zile, de când am ales să plec, mai întâi în Slovacia şi apoi în Germania, nu am mai petrecut în ţara natală un timp atât de lung. De regulă, o săptămână sau două la un interval de doi ani, au fost maximul de timp rezervat acestor incursiuni. Din motive personale, de această dată am stat o lună de zile şi cred că a fost pentru prima dată când nu am simţit că fierb. Cu ani în urmă, dacă veneam cu maşina în ţară, încă de la vamă eram încercat de sentimente contradictorii. Contrastul dintre ceea ce mi-aş fi dorit şi modul cum arăta şi se comporta o minoritate vizibilă şi stridentă a populaţiei, cu precădere în trafic, însă nu numai, mă făceau să-mi doresc a face cale întoarsă. Ba chiar o singură dată am şi făcut asta. Nu am mai ajuns la Piatra Neamţ şi am ales să petrec o noapte la Timişoara, după care am decis să mă întorc în Bratislava.
Credit foto: Radu Constantinescu
Ei bine, de această dată lucrurile au fost puţin diferite. Micile fragmente de autostrodă au contribuit probabil, însă cu siguranţă nu au fost decisive. Același trafic infernal în Timişoara şi Iaşi, te fac să uiţi de kilometrii de drum bun. Servirea din restaurante este la fel de proastă cum o ştiam, iar naţionalismul autohton a început să capete şi aspecte iritante, aproape groteşti. Totuşi, am fost surprins să constat că nu se mai claxonează nici măcar în zonele urbane aglomerate. Ce vreau mai precis să subliniez prin aceste mici observaţii este că în spatele unor schimbări de formă există şi mici schimbări de fond, de mentalitate. Nu sunt semnificative, nu-ţi iau ochii prin discrepanţa lor, însă ele există şi nu trebuie neglijate, deoarece asta nu poate fi decât îmbucurător. În acelaşi timp, să constaţi că după aproape zece ani singurele schimbări de comportament sunt la un nivel primar, iar dezbaterea publică şi tot ceea ce constituie baza unui stat democratic seamănă mai mult cu un teatru ieftin decât cu un sistem instituţional european este destul de dezamăgitor. O clasă politică pe jumătate nouă, însă cu aceleaşi metehne ca cea veche. Doar subiectele de prima pagină diferă şi distrag atenţia publică, însă nimic substanţial nu a reusit să se strecoare în discursul găunos al politicianului parvenit, cum nimic substanţial nu putea fi găsit nici în discursul politicianului „de tip vechi”. Singura diferenţă ar fi că unii voiau cu înverşunare să ne ţină în secolul trecut pentru a-şi păstra privilegiile, în timp ce alţii habar nu au habar ce vor, însă vorbesc de parca ar şti, sub pretextul că prin mecanisme doar de ei cunoscute ne vor aduce un progres nemaivăzut. Nu sunt omul care crede că un plan prost este mai bun decât niciun plan, însă haosul costă, iar prea târziu se va observa extravaganţa ostentativă, în timp ce nota de plată ne va fi fost prezentată pe când noi încă eram asurziţi de sunetul lăutelor şi hipnotizaţi de ţoapăiala şleampătă a liderilor de la tribune, prezentată mulţimii ca fiind un nou model de tango.
Relaţiile între indivizi au rămas neschimbate sau chiar au devenit mai proaste. Același handicap de comunicare interumană şi aceeaşi violenţă verbală şi agresivitate nejustificată pot fi cu uşurinţă regăsite la cei trecuţi de vârsta tinereţii, dar nu numai. Să admiţi că nu te pricepi la un subiect este păcat capital. Orice taximetrist se pricepe la medicină, microbiologie şi virusologie, ştie adevăruri neştiute şi e mereu dispus să-ţi împărtăşească ale sale studii, chiar dacă nu este capabil să diferenţieze nici ADNul de ARN, însă nu detaliile ne interesează, ci secretele. Plictiseala şi letargia dau naștere unei nevoi presante de a epata, chiar și prin prostie. Important este să fii special, să fii diferit şi să cunoşti lucruri pe care doar tu şi alte câteva milioane de internauţi rătăciţi le citesc la lumina unui pahar de ţuică proastă.
Desigur că nu suntem singurii care se comportă astfel, desigur că nu suntem, cum ar crede mulţi, cea mai needucată naţiune a Europei. Concurăm la acest capitol undeva în coada Uniunii Europene, asta e cert, însă în afara Uniunii, lucrurile nu sunt cu mult mai bune. Ba nici în uniune nu e totul roz, că şi acolo a ajuns dezbaterea un soi lacrimogen de telenovelă, în care sentimentalismele ţin loc de argumente, iar populismul ţine loc de raţiune, însă nu despre astfel de derapaje este eseul meu.
Credit foto: Radu Constantinescu
Dincolo de micile neplăceri ale traiului zilnic, există şi marile probleme, marile „dezbateri publice” care capătă aspect de harţă şi sunt lipsite si ele atât de dialog, cât şi de substanţă. În perioada aceasta am fost prins în marea gâlceavă din jurul subiectului ce priveşte necesitatea sau nu a unei materii de educaţie sexuală predate în şcoli. Desigur, nici cei care au propus legea și nici cei care o contestă nu s-au obosit să discute despre conţinut. Progresiştii au pus unica lor placă, cea care repetă obsedant exemple din occident, în timp ce conservatorii au făcut spume la gură când au citit „sexual” în titlu. Nici unii nici alţii nu s-au obosit să propună un conţinut de materie, unul care să fie discutat pagină cu pagină, paragraf cu paragraf şi dezbătut pe fond ştiinţific, nu ideologic, nu pe titlu. Apoi, nu le rămânea decât să denumească materia, însă atâta vreme cât conţinutul ei este ştiinţific şi nu propagandistic, nu văd de ce ar contesta cineva asta?! Avem în şcoală ideologie religioasă, iar biserica, cu o ipocrizie rară, se opune predării ideologiilor. Sunt în acord cu opoziţia dumnealor, însă ce facem cu religia şi de ce nu o transformăm într-o istorie a religiilor sau o istorie a creştinismului (mă refer strict la conţinut, nu la titlul materiei), una în care tinerilor să li se explice mai degrabă importanţa culturală a religiei predominante în Europa şi modul cum ea a transformat continentul într-un reper cultural inegalabil. De ce să lucrezi la dogmă când poţi prezenta istoria?! De ce să te cramponezi de un titlu, când poţi dezbate un conţinut de materie?! Nu că nu am fi experţi ai formelor fără fond, însă măcar de dragul occidentului pe care obsesiv îl invocă tagma progresistă, ar trebui să învăţăm să dezbatem din ce în ce mai mult pe fond si nu pe formă. Ar trebui să privim mai des spre cum se poartă o dezbatere în parlamentul marii Britanii sau cum este abordată o astfel de problemă în Germania şi să nu ne molipsim de la sterilitatea dezbaterilor din UE. Nu, nu trebuie să facem ca ei şi să ajungem la aceleaşi concluzii, pentru că nu putem copia rezultate, ci trebuie să copiem sisteme, metode, nu borne răzleţe care pot doar să ne ofere iluzia progresului, aruncând efectiv la coş ani de construcţie. Unul din cei mai lucizi intelectuali din România, Horia Roman Patapievici, deși hulit nejustificat de mase absolut inerte intelectual, oferă în „Omul recent” o superbă explicatțe acestui model de dezvoltare prin aruncare la coş, iar economia clasică oferă şi ea un alt model care să ne explice hibele de care nu vrem să ţinem cont, iar acel mecanism are denumirea de „efect de demonstraţie”. Deşi cele două concepte fac trimiteri la subiecte diferite, primul făcând referire la progresul cultural sănătos, în conformitate cu instituţionalismul britanic, iar cel din urmă face referire la cheltuirea banilor pe tehnologii de vârf, adesea fără a avea baza financiară şi infrastructura necesare, mecanismul psihologic din spate este acelaşi, adică obsesia culturilor rămase în urmă şi a economiilor rămase în urmă de a demonstra că pot arde etape. Sunt ca la o competiţie de raliu, în care arată că pot accelera şi că pot atinge viteze mai mari decât cei din faţă, cu scopul de a reuşi să reducă ecartul. Maşinile din faţă le mai împrumută celor din spate niște bani de combustibil, le mai donează piese de schimb, le mai cârpesc caroseriile şi mai frânează privind în spate să vadă dacă apare măcar unul dintre codaşi. Uneori mai apar, dar când abia să fie zăriţi, fie se gripează motorul, fie mai sare o bujie, că na, aşa e când vrei să arăţi că poţi, dar nu ai cu ce. Ba chiar de ar duce şi maşinile alea mai mult, ar avea grijă piloţii să o ia pe altă cale, să rătăcească prin birturi şi să se piardă în discuţii despre istoria automobilelor, fără să se fi obosit să o citească vreodată.
Din păcate, timpul ne-a demonstrat că aceste etape nu pot fi arse, iar dezvoltarea prin aruncare la coş nu este sustenabilă, chiar dacă este facilă şi pare să aducă schimbări rapide. Poate nu ne place sistemul britanic, este adevărat, nu avem croiala unei răbdări şi raţiunea de a construi sisteme, ci poate am copiat mai mult instituţionalismul Francez, unul pe bază de proiecte menite să fie înaintea vremurilor[i], însă nici acest aspect nu poate justifica lipsa de fond a proiectelor propuse. Nu poţi plimba maşina cu macaraua la linia de final si să crezi ca ai câştigat cursa. Ba nici măcar linie de final nu există, dar chiar de ar exista, demersul ar fi inutil.
Ei bine, dacă revin la pârloaga noastră pe care o privim prin ochelari de cal pentru a reuşi să o numim grădină, nu pot decât să văd că ceea ce a încetat să mă enerveze nu vine din progresul fulminant al naţiunii, nu vine din schimbarea de mentalitate şi nici măcar din schimbarea parţială a clasei politice, ci vine pur si simplu din acceptarea faptului că problemele de fond ale României de astăzi or să rămână aceleaşi chiar si peste o sută de ani, deoarece multe dintre ele nu sunt doar ale noastre, ci ale întregului spaţiu European, unul într-o avansată stare de oboseală culturală şi care nu prea are de gând să-şi revină, iar pentru a încheia optimist, am să parafrazez răspunsul unui fost profesor la întrebarea: „Credeţi că o să reuşim vreodată să ajungem occidentul din urmă?“. Răspunsul a venit prompt şi cu un zâmbet discret pe buze: „Într-un fel eu cred că DA, pentru că la cum merg lucrurile, acel fel despre care vorbesc presupune ca el să ne ajungă pe noi şi nu noi pe el, iar în filosofia noastră am putea să vedem procesul ca fiind o victorie.“
În atare lumină, în loc de O Românie cu populaţia Chinei şi destinul glorios al Franţei se prea poate să ne trezim cu o Franţă având populaţia României şi o Chină cu destinul glorios al Franţei.
[i] Diferenţierea între cele două modele poate fi regăsită în Constituţia Libertăţii a lui Friedrch von Hayek şi pe un fond axat pe instituţii în Teoria Clasei de Lux a lui Thorstein Veblen
