«Cinci dintre colegii mei de cameră stăteau mai tot timpul culcați în pat, privind indiferenți în gol, doar un tip la vreo patruzeci de ani se scula relativ des și-și târșâia papucii de pâslă, aflați în totală descompunere, până la spălătorul comun de la capătul coridorului. Acolo se holba preț de-o eternitate în oglinda ciobită de deasupra robinetului veșnic picurând. Îl chema Ion. La întrebarea mea dacă această interminabilă, mereu și mereu reluată oglindire de sine nu începe să i se pară ușor monotonă, mi-a răspuns iritat: „Cum adică? Dar nici pomeneală! E ca și cum m-aș uita la televizor la un program de excepție.”»
(Jan Cornelius, Eu, Dracula și John Lennon, Editura Humanitas, 2016)
