„Fondatorii școlii de gândire din care a evoluat fascismul au cu toții anumite caracteristici comune. Ei caută binele în voință, mai degrabă decât în sensibilitate sau cogniție; prețuiesc puterea mai mult decât fericirea; preferă forța – argumentului, războiul – păcii, aristocrația – democrației și propaganda – imparțialității științifice. Ei susțin o formă spartană de austeritate, una opusă formei creștine; cu alte cuvinte, ei văd austeritatea ca mijloc de a ajunge la stăpânirea asupra celorlalți, nu ca autodisciplină care contribuie la producerea virtuții, iar a fericirii doar în lumea de apoi. Cei mai recenți dintre ei sunt impregnați de un darwinism popular și privesc lupta pentru existență ca sursă a unei specii superioare; dar aceasta ar trebui să fie mai degrabă o luptă între rase decât una între indivizi, așa cum susțin apostolii concurenței libere. Concepute ca scopuri, plăcerea și cunoașterea li se par acestora nejustificat de pasive. Ei înlocuiesc plăcerea cu gloria și cunoașterea cu afirmația pragmatică potrivit căreia ce doresc ei este adevărat. La Fichte, Carlyle și Mazzini, aceste doctrine sunt încă învăluite într-o ipocrizie moralistă obișnuită; La Nietzsche apar ele pentru prima oară dezgolite și netimorate.”
(Bertrand Russell, Elogiul inactivității și alte eseuri, Editura Vellant, 2016)
