Cum vă place – cu sau fără zahăr?

Să merg la Familia Fără Zahăr a fost o problemă de sincronizare. Sunt zile când se programează trei sau patru evenimente, toate interesante și chiar nu știi ce să alegi mai întâi. Așa s-a întâmplat și cu spectacolul produs de Teatrul Mic încolaborare cu cei de la Centrul de Teatrul Educațional Replika, astfel încât abia acum l-am văzut. Scena Teatrului Mic nu mi-e străină deloc, iar subiectul mă interesa din foarte multe motive, iată două premise care-mi promiteau o seară cel puțin interesantă. Și așa a și fost.

Pentru mine să fiu în sală și să mă rezum doar la poziția de spectator a fost o adevărată provocare. Și, recunosc, că nu mi-a ieșit în totalitate. Mulți mi-au declarat, înainte sau după spectacol, că au plâns la cel puțin două scene. Mie nu mi s-a întâmplat și nu pentru că aș fi o insensibilă (credeți-mă pe cuvânt!), ci doar pentru că la genul acesta de subiect mie mi se activează și ultima celulă de profesionist. Subiectul – ce înseamnă familia pentru români, cum a evoluat conceptul de familie de-a lungul timpului, care sunt principalele prejudecăți puse în circulație în interiorul unei familii obișnuite și cum ajung ele să influențeze evoluția unui spațiu social și evoluția viitorilor adulți – pentru mine e unul care ține de munca mea de zi cu zi. Familia ca agent de socializare, familia ca instituție socială și familia ca grup social – trei dintre dimensiunile unui concept cu care lucrez de ani de zile. De aceea m-a interesat Familia Fără Zahăr, pentru că vreau și alte abordări decât cele pe care le am în mod uzual. Și, în mare parte, am primit de la actori ceea ce-mi doream. Dar… pe lângă interesul pur profesional, voiam să-mi fie satisfăcută și nevoia de delectare, aveam nevoie de un act artistic în toată regula. Și s-a întâmplat să am parte de ambele. Ceea ce, recunosc, mi se întâmplă foarte rar.

Pe cei doi „Fără Zahăr” – Bobi și Bobo, îi știți din (deja) vechile lor proiecte muzicale și din modul lor atipic de implicare în viața socială; cum-necum, au ajuns (aproape) un brand, care, iată, asociat cu familia dă naștere unui titlu cu adevărat tentant, dar și ofertant (din punct de vedere semantic). Iar cei șase actori chiar au reușit să aducă în scenă multe din cutumele, obiceiurile și tradițiile românilor, toate concurând la fațetarea „familiei fără zahăr”. Prezentarea scurtului istoric al relațiilor intrafamiliale la români, după care aducerea în fața spectatorilor a diferitelor obiceiuri și tradiții, unele ridicole, altele traumatizante, amuzante sau doar lipsite de sens, toate acestea îi provoacă spectatorului momente de reflecție și chiar introspecție. Căci a te recunoaște în unul sau altul dintre personaje nu e chiar la îndemâna oricui. Faptul că toate acestea sunt aduse pe scenă sub forma teatrului muzical atenuează din șocul resimțit de cei din sală și-l ajută să se ghideze mai ușor prin vârtejul de stări emoționale provocate (cred că unii pot resimți/retrăi inclusiv umilința, furia sau neputința – trăite pasager sau nu – de-a lungul unor ani de conviețuire cu cei din familia de apartenență). Nu, familia la români nu e cu mult diferită de cele din alte locuri, dar nici atât de bună pe cât își doresc unii conservatori să ne facă să credem. În schimb, cum a evoluat în ultimii ani familia în alte spații culturale decât cel românesc, cum și cât de repede s-a renunțat la niște obiceiuri dăunătoare sau la anumite prejudecăți cu adevărat devastatoare, acolo e o întreagă discuție. Pe care o puteți iniția cu cei dragi, după ce mergeți să vedeți Familia Fără Zahăr. La ora actuală ce se întâmplă la nivelul relațiilor din cadrul unei familii e cu adevărat problematic; și mai dramatică devine situația când aducem în discuție sistemul de valori și de principii după care ar trebui să se călăuzească copiii crescuți în „familii fără zahăr”. Și poate că, vizionând spectacolul, veți găsi niște posibile soluții la propriile voastre dileme.

Revenind la Familia Fără Zahăr ca spectacol de teatru, trebuie să recunosc că Mihaela Michailov și Radu Apostol fac o echipă în adevăratul sens al cuvântului. Și l-au adus alături de ei pe Paul Dunca (în sfârșit îl văd și eu într-un rol în care mi-a plăcut cap-coadă!) care a asigurat și mișcarea scenică, pe lângă asumarea unuia dintre roluri. Cu mici excepții, personajele se mișcă firesc, completează partea de text foarte sugestiv prin gesturi, raportarea la colegii de scenă, intrările și ieșirile destul de dese (care nu devin obositoare). E foarte adevărat că mi-aș fi dorit mai multă coerență la succesiunea momentelor – nu-mi este foarte clar de ce și cum s-a ajuns la un astfel de „playlist”, cum nu înțeleg nici acum de ce s-a recurs la fragmentarea continuității dintre scene în favoarea unor decupări care riscă să deruteze spectactorul. Ca să mă fac și mai bine înțeleasă: un spectator tânăr, neobișnuit cu convenția teatrală nu va reuși să treacă în timp optim de la un moment la altul, în sensul că nu va reuși să cuprindă din punct de vedere cognitiv tot subtextul și, mai ales, tot contextul care se construiesc în jurul uneia sau altuia dintre momente.

Foarte bune momentele de live, când Oana Cristina Pușcatu și Silvana Negruțiu trec pe rând la pianină; orice s-ar spune, o muzică live schimbă imediat tempoul și imprimă și mai mult dramatism rolurilor asumate de către cele două actrițe. La Mihaela Rădescu se simte plăcerea de joc, dar se văd și anii de experiență, dinamizează și orientează foarte bine toată trupa, în funcție de moment. Gabi Costin e așa cum îl știu din celelalte spectacole, numai că acum adaugă un plus de versatilitate care nu dă deloc rău, chiar din contra. Iar Viorel Cojanu e cum trebuie: implicat și dedicat celorlalți (dă foarte mult colegilor). Și că veni vorba de Viorel Cojanu: momentul de final de spectacol mie, una, mi s-a părut „tăiat”. Faptul că există riscul ca familia să se schimbe foarte mult față de ceea ce înțelegem noi acum ca fiind o familie aduce în joc multe discuții legate de implicațiile etice ale schimbării dinamicii unei relații cu o ființă bionică sau, de ce nu, robot. Și de aceea mi s-a părut „expediat” subiectul în contextul spectacolului. Ori nu-l aduceai în discuție, ori îl rezolvai altfel, e opinia mea. Asta nu înseamnă că scade cu mult calitatea spectacolului în ansamblu.

Un spectacol de care vă veți bucura – scenografia și video-designul sunt cu adevărat foarte bune -, muzica și coregrafia fac casă bună cu textul, iar actorii intră și ies din roluri într-un mod atât de firesc, încât s-ar putea să simțiți nevoia să-i și compătimiți în anumite momente. Un spectacol excelent ca suport pentru inițierea unor dezbateri cu privire la ce mai reprezintă pentru noi astăzi familia.

FAMILIA FĂRĂ ZAHĂR