Cum te desparți de cei dragi

Într-o lume de început de secol XXI, din care am trăit deja primul sfert, cu un sistem de valori greu pus la încercare, cu conflicte de tot felul și cu mult prea multe victime, din păcate, decesul cuiva mai mult sau mai puțin celebru devine o simplă știre pentru mare parte dintre consumatorii de media, dar pentru cei mai mult sau mai puțin apropiați trecerea într-un alt plan a celui drag se dovedește adeseori o piatră de încercare greu de trecut sau de ocolit. Bolile apărute aparent din senin, accidentele din trafic, atacurile violente, inclusiv cele teroriste, catastrofele naturale se succed într-un ritm amețitor, greu de urmărit sau de gestionat. Într-un astfel de context, scenariile apocaliptice se dezvoltă într-un ritm malign și îngreunează și mai mult posibilitatea de a găsi o soluție de supraviețuire în primă instanță, iar apoi acceptarea și asimilarea. Dincolo de diferențele de pattern civilizațional, oamenii reacționează mai mult sau mai puțin similar. Cu toții avem sentimentele de iubire, bucurie, fericire, speranță, recunoștință, dar și de frică, ură, tristețe, vinovăție. Mediul, educația, temperamentul contribuie la multitudinea de expresii, nuanțe ale fiecărui sentiment, dar, într-un fel sau altul, putem comunica, putem identifica trăiri similare cu cele proprii oriunde ne-am afla pe glob. Banana Yoshimoto, la doar douăzeci și trei de ani (da, atât avea în 1987, atunci când a debutat chiar cu romanul Kitchen), câștigă un pariu aproape imposibil: cum să discuți, să povestești despre moarte la debutul maturității, dominat(ă) oarecum de nostalgia adolescenței!

Volumul publicat de Editura Humanitas în 2024, intitulat Kitchen, cuprinde pe lângă (micro) romanul menționat și o splendidă nuvelă, premiată în 1988: Lumina lunii. Firul roșu al celor două scrieri este impactul morții unei persoane foarte dragi asupra unei persoane foarte tinere. Mikage și Satsuki au multe trăsături comune: inconștiența și ușoara superficialitate a tinereții, dar și profunzimea dialogurilor interioare și o capacitate de evaluare și autoevaluare aproape ieșite din comun. Cititorul român poate fi ușor surprins de personajele principale ale romanului: Mikagi trăiește, de fapt, o dublă dramă: moartea bunicii, ultimul membru al familiei sale, o aduce în compania unei familii atipice atât pentru Japonia, cât și pentru Europa, indiferent de perioadă: bunul său prieten locuiește împreună cu tatăl său, care reușise deja să își facă operația de schimbare de sex. Restaurantul la care lucra Eriko, fost Yuji, un restaurant al homosexualilor, transgenderilor și altor minorități, îi va aduce sfârșitul ex-abrupto (o crimă violentă), iar suferința lui Mikagi îmbracă noi forme, noi trăsături. În cazul lui Satsuki, prietenul său, împreună cu prietena fratelui acestuia, au parte de un sfârșit tragic în urma unui accident de mașină, situație oarecum familiară, dată fiind frecvența acestui fel de „incident” dramatic. Dificultățile celor două personaje principale, izolarea relativ lungă, soluțiile găsite ne par familiare, dar și ingenioase, inedite: Mikage își descoperă pasiunea pentru gătit, iubește pur și simplu bucătăria ca spațiu, inima oricărei case, este fascinată de toate instrumentele și aparatele din acest spațiu sacru, în schimb remediul găsit de Satsuki e atemporal: joggingul (ca orice altă formă de mișcare) s-a dovedit soluția salvatoare pentru ea, la fel ca pentru mulți alții, indiferent de spațiu și timp, de zona de cultură și civilizație. Maturitatea și sinceritatea dialogurilor interioare sunt similare:

„De obicei, persoana pe care o iubești moare și te lasă singur abia după 20 de ani încolo. Eu l-am pierdut pe Hitoshi mult mai devreme, și asta m-a durut îngrozitor, atât de mult, încât mi se părea că fără el nu mai pot nici să respir. Din noaptea în care a murit și inima mea s-a mutat într-o altă dimensiune, și n-a mai vrut să revină. Nu mai puteam vedea lumea cu aceiași ochi ca înainte. Nimic nu mai era clar în capul meu și nimic nu-mi putea alina durerea. Există lucruri de care te poți lipsi în viață, de exemplu avortul, prostituția, o boală foarte gravă; și moartea unui iubit e unul dintre ele. Eu am avut parte, din nefericire, de ultimul dintre aceste lucruri.” (p. 125)

Solitudinea este necesară în astfel de situații, dar riscurile sunt uriașe, iar ambele personaje sunt perfect conștiente de acestea. Satsuki este de-a dreptul contrariată de felul cum își trăiește propria dramă fratele iubitului său, care alege să umble îmbrăcat timp de câteva luni cu una dintre uniformele prietenei sale, dar în cele din urmă înțelege gestul inconștient al acestuia. Mikage are o cu totul altă structură mentală:

„Ele erau fericite. Erau educate să fie mereu fericite, să nu iasă din zona luminoasă a fericirii. Asta le învățau părinții lor iubitori, probabil. Dar, pe de altă parte, nici nu aveau habar ce este cu adevărat interesant în viață. Cine știe cum e mai bine? Fiecare trăiește așa cum poate. Fericirea lor era faptul că nu avuseseră ocazia să afle ce înseamnă singurătatea. Le invidiam pentru asta. Își puneau șorțulețele, râdeau una la alta vesele ca niște floricele, învățau să gătească și, chiar dacă uneori mai sufereau și aveau îndoieli, în cele din urmă se îndrăgosteau și se măritau cu un băiat de familie bună. Ce viață frumoasă, îmi spuneam. Plăcută și simplă. Mai ales când eram teribil de obosită, sau când mă umpleam de cine știe ce bube, sau când, seara târziu, dădeam telefon pe la prieteni și nu găseam pe nimeni acasă, mai ales în astfel de momente mă uram singură cu patimă, uram felul în care crescusem, totul, totul, Nu-mi plăcea, voiam altceva.

Dar, în vara aia, în bucătăria aia, chiar dacă mă ardeam sau mă tăiam, nu mă mai enervam. Și nu mi se mai părea cine știe ce sacrificiu nici dacă făceam o noapte albă. Așteptam cu nerăbdare să vină fiecare nouă zi, cu provocările ei. În prăjitura cu morcov pe care învățasem s-o fac fără ezitare era o bucățică din sufletul meu, iar roșiile de o prospețime superbă pe care le cumpărasem de la magazin îmi erau mai dragi ca viața.” (p. 68-69)

Banana (evident un pseudonim) Yoshimoto își creionează personajele cu foarte multă atenție; detalii aparent nesemnificative, dar care ulterior se dovedesc definitorii; dialogurile calme, fluente, fără pic de ton ridicat sau arțăgos reflectă, în mare măsură, educația și structura mentală a japonezilor, dar reacția spontană de izolare și efortul de regăsire a propriei identități ne sunt comune. Autoarea este o excelentă povestitoare, reușește cu o aparentă ușurință să creeze atmosfera de basm, mitică atât în Kitchen, cât și în Lumina lunii, iar visele sunt cheia spre etapa următoare a vieții și spre acceptarea propriei identități. În ciuda tragismului celor două povești de viață, Kitchen este o lectură de vacanță inclusiv pentru cei mai pretențioși cititori, prin frumusețea dialogurilor, descrierile impecabile și tinerețea debordantă a personajelor.

Kitchen de Banana Yoshimoto