Cum să faci filosofie în secolul XXI fără să fii ridicol

O carte care are deja succesul scontat (de mine, nu știu dacă și de alții). Îl știu pe Valeriu Gherghel de ceva ani (este evident că vorbesc despre un anumit tip de cunoaștere) și aveam încrederea apriori că noul volum își va găsi singur calea spre cititori. Și mi s-au împlinit așteptările. Aflată deja la al doilea tiraj, Roata plăcerilor. De ce n-au iubit unii înțelepți cărțile? poate fi considerată un bestseller literar. Paradoxal, dacă e să ne uităm la conținut.

S-au scris deja multe cronici despre această carte, nu vreau nici să reiau aprecierile și nici să mă repet, rămânând astfel în acel cerc închis creat ca urmare a relației dintre autor și cronicarii/criticii săi. Încerc să ies puțin în afara acestuia și să rămân doar un cititor. Recunosc, această poziție mi-a lipsit teribil în ultimii ani. De aici și voluptatea care mi-a blocat dorința de a scrie despre carte, deși ea e citită de ceva timp.

Ce m-a apropiat de autorul Roții… este un autor aproape uitat în România contemporană: Montaigne. Un eseist pe care Valeriu Gherghel îl cultivă intens de ani de zile, dar fără să trannsforme această pasiune în obsesie. M-am bucurat să regăsesc de-a lungul întregului volum dese referiri la Montaigne, interpretări inedite ale uneia sau alteia dintre pozițiile sale, repoziționări față de afirmațiile acestuia care fac deliciul oricărui filosof sau pasionat de eseistică. Se știe că Montaigne a fost când sceptic, când stoic, ba chiar și puțin pragmatic (avant la lettre). Se mai știe și că acesta a reluat toată filosofia antică din perspectivă renascentistă, dându-i valoare și utilitate.

„Nu voi afirma că ar fi o nenorocire să poți recita dintr-un autor latin: non est idem si duo dicunt idem, carpe diem, nulla dies sine linea, amabam amare, sic transit gloria mundi și altele la fel de cunoscute. Pînă și Montaigne citează din autorități în original. Dar este o rușine să nu-ți asumi (prin meditație răbdătoare) enunțul. Asta mă deosebește simțitor de Montaigne. N-am nici agilitatea, nici intuițiile, nici curajul lui. N-am gândit destul. – Luat din scurt, oare cîte opinii personale aș fi în stare să exprim?

După cum vedeți, Gherghel și-a însușit întru totul „lecțiile” și morala montaignene, numai că nu s-a rezumat doar la a reda circuitului contemporan parte din morala acestuia, ci s-a folosit de principiile și seturile de valori la care eseistul francez a făcut tot timpul apel pentru a vorbi despre niște probleme concrete ale omului contemporan: de ce să mai citim, ce să mai citim, la ce bun o bibliotecă personală, ce cărți să mai păstrăm în aceste biblioteci etc.

„Mi-am făcut o mică antologie de opinii cu privire la obiceiul recitirii. Am străbătut câteva articole pe această temă, încât s-a adunat un material prețios, un tezaur de sapiență inestimabilă. Și ar fi păcat să-l țin doar pentru mine, să mă port ca un avar. Înțelepciunea, am mai notat asta, înseamnă a dărui absolut tot ce ai. E o naivitate să crezi că, dacă ai adunat proprietăți, obiecte, averi, îi vei ferici pe urmași. În realitate, le vei da numai bătăi de cap. În momentul culminant, e bine să nu deții absolut nimic, nici bunuri mobile, nici idei mai mult sau mai puțin imobile. ” – 5×2 înțelepți despre nobila artă a recitirii

Este imposibil de ignorat scriitura lui Valeriu Gherghel. Nu cred să existe un eseist de talia lui la ora actuală în România, care să aibă și darul elocvenței, dar și pe cel al conciziei, din îmbinarea celor două dând cititorilor spre lectură eseuri de o valoarea estetică greu de egalat.

«Dacă ești un cititor vechi, nu te enervezi atât de ușor. Nu poți citi doar ce-ți place penru că-ți place și gata, așa fac numai copiii și oamenii foarte pioși. Mai citești și ce trebuie, tocmai pentru că te irită ideea unei necesități în domeniul bunului plac („Read at whim, read what gives you delight!”, ne îndemna nu de mult Alan Jacobs, 2011:15 sq.). Și nervii fac oarte din plăcere, și fricile, și dezgustul, și plictisul, nu doar emoțiile pozitive. Lectura este o experiență adeseori chinuitoare, nimeni nu citește din pură plăcere Ulysses, ori Infinite Jest, ori Amuleta. Nici măcar un profesor nu străbate Tristam Shandy așa cum citești un roman de aventuri, Cei trei muschetari, Cavalerii teutoni, Vikingii lui Frans G. Bengtsson. Și de ce n-aș spune? De multe ori, plăcerea este însăși dificultatea, plăcerea dificilă devine treptat dificultatea rezolvată, plăcerea și dificultatea coincid.» – Portret al cititorului la bătrânețe

Cu trimiteri la marii scriitori (unele evidente, altele abia ghicite), cu lecturi solide și foarte numeroase (spre deosebire de mulți confrați, Valeriu Gherghel are și multă belestrică asimilată, pe care o revalorizează și din punct de vedere estetic, dar mai ales din punct de vedere filosofic), eseurile din Roata plăcerilor. De ce n-au iubit unii înțelepți cărțile? se cer recitite, pentru că există multiple chei de interpretare și multiple unghiuri de abordare. Dar asta nu înseamnă că cititorul resimte disconfort la lecturare sau o oarecare greutate în pătrunderea sensului celor lecturate. Din contra, aș spune că autorul posedă acea artă a atragerii în capcana lecturii a cititorului, atât de puțin cunoscută de mulți dintre marii scriitori.

«La întrebarea „de ce citesc cărți noi?” răspund deci așa: ca să nu mă usuc prea devreme. Ca să-mi verific simțurile. Ca să percep printre cei dintîi – firește, nu am orgoliul de a fi primul – o frumusețe instantanee, o nuanță semantică fulgerătoare. Ca să nu devin repetitiv, maniacal. Ca să nu formulez idei fixe, ci doar idei preferate. Trăiesc simultan cu niște scriitori buni/răi, geniali/mediocri, nu contează, mai vîrstnici sau mai tineri: este un noroc pentru toți această coincidență temporală irepetabilă de care nu sînt cîtuși de puțin vinovat (și nici demn), n-am decis eu, dar nici vreun Demiurg malign, este rodul întîmplării, al Fortunei lui Montaigne.

Îi voi citi așadar, am această datorie. Vreau să trăiesc acum, aici. Vreau să fiu pînă cînd nu voi mai fi…» – Portret al cititorului la bătrânețe

Sunt câteva preocupări în jurul cărora s-a construit Roata plăcerilor. De ce n-au iubit unii înțelepți cărțile?, cred că de aici și apelul la simbolul roții. A reveni la ceea ce te interesează nu înseamnă decât dorința de a aprofunda și de a adăuga o nouă interpretare celor știute deja. Puțini reușesc să facă asta fără a deveni redundanți sau obositori, după cum acest demers nu le reușește decât câtorva. A avea tot timpul în cap întrebarea „De ce citim?” sau „Pentru ce citim?” ține loc de principiu de orientare spre ceea ce este cu adevărat important. Într-o lume măcinată de dileme existențiale cu adevărat periculoase pentru însăși existența omului ca atare, lectura și actul solitar al lecturării devine mai mult decât manifest al actului de frondă, devine căutare de sens.

«Nimic nu mă irită mai tare decît opoziția, postulată de unii gînditori, între lectură și experiență. Din tot ce-am spus deasupra, cititul chiar este o experiență, adică o sumă de trăiri somatice (frică, îngrijorare, dorință, bucurie, lacrimi, rîs etc.), însoțite neapărat de reflecție. Se cuvine să extragi un sens, un mesaj, să descoperi o miză a cărții, o intenție, o finalitate, hermeneutică. Dar se cuvine și să te bucuri ori să compătimești cu personajele. Cum vedem, experiența lecturii este amestecată, ea presupune și afectele, și intelectul, și intuiția, omul întreg, cum ar veni. Abia acum înțelegem că folosul cititului este întotdeauna și un spor de experiență, și o „lărgire a sinelui”.» – De ce citim? De ce nu?

Revalorizarea filosofiilor antice, cum spuneam puțin mai spus, în cheie postmodernistă bucură și dă speranță; da, încă mai este loc pentru filosofie, încă mai avem timp pentru a gândi, încă ne mai caracterizează dorința de a valoriza estetic experiențe personale.

„Mă tem că Epictet nu-i cerea amicului să-i recite enunțuri de-a gata din carte. Îi cerea, în fond, să-i spună dacă numita carte l-a îndemnat să gîndească, dacă l-a urnit dintr-o certitudine. Nimic mai mult, dar nici mai puțin de atît. A fi cititor, a cit înseamnă a-ți pune întrebări și a învăța să te îndoiești de toate opiniile, de toate credințele primite cîndva de la binevoitori și profeți: părinți, învățători, magiștri, știutori de profesie.” – De ce (mai) citim? Pur și simplu, fiindcă…

Închei prin apelul la un citat care rezumă, într-un fel aparte, câteva dintre trăsăturile esențiale ale acestui volum: revalorizarea lui Montaigne, apelul la o lectură asumată (indiferent de subiectul lecturii), conștientizarea nevoii de lectură, importanța cărții și a bibliotecii (fie ea și virtuală) într-o lume care pare că renunță la tot mai multe valori pe zi ce trece.

«La ce bun să ții în bibliotecă, de-o pildă, traducerea cu enorme erori – și într-o românească imposibilă, arhaizantă și pudică ori de cîte ori autorul vorbește fără perdea – a Eseurilor lui Montaigne? E nevoie negreșit de o versiune revizuită. Mă îndoiesc totuși că o voi vedea prea curînd. La urma urmelor, nu-i mai bună o ediție rescrisă în franceza modernă, cea a lui André Lanly, să spunem, pe care o am în PDF? Cum să nu! Astăzi (ca și mîine), toate aceste cărți (aș mai cita, fără maliție, manualele cutărui cardinal despre așa –zia „spiritualitate răsăriteană”, extrem de precare, dar sînt multe altele) nu-mi mai pot fi de nici un folos. Ele atestă cel mult un interes defunct, un amor revolut, o aprindere temporară a nervilor, o eroare.» – Dacă aveți prea multe cărți (ca mine)…

M-aș bucura să aflu că Roata plăcerilor. De ce n-au iubit unii înțelepți cărțile? va avea și a cincea ediție, că va circula în rândul tinerilor și maturilor, deopotrivă, că va servi profanilor, dar și inițiaților în actul filosofării, că va deschide drum spre stâpânirea de sens.

Roata plăcerilor. De ce n-au iubit unii înțelepți cărțile? de Valeriu Gherghel