În preajma zilei de 8 martie te trezești invadat de tot felul de pseudoevenimente, toate dedicate femeii. Nici nu prea mai contează calitatea, locul desfășurării sau cine a participat, totul se rezumă la a bifa o activitate. Nici anul acesta lucrurile n-au stat altfel, numai că în marea de diletantism sau lipsă de interes s-au evidențiat și câteva evenimente care au celebrat (cu adevărat) femeia în toată splendoarea ei. Unul dintre acestea este expoziția Frumusețea nevăzută de la Teatrul Odeon.
Ineditul expoziției este dat de două aspecte: în primul rând, vorbim despre o expoziție foto, Mihaela Tulea fiind cea care a mânuit aparatul de fotografiat; în al doilea rând, protagonistele fotografiilor sunt femei obișnuite, care, deși lucrează într-un teatru, nu ies la scenă deschisă ca să primească aplauze, dar contribuie (uneori chiar decisiv) la succesul de casă al spectacolelor.
Remarcabil la această expoziție este unitatea stilistică. Deși portretele în sine sunt foarte diferite, fiecare aducând în primplan trăsături de personalitate specifice protragonistei în cauză, ele au ceva în comun: ochiul fotografei. Vorbim de portrete clasice ca abordare, fotografii de studio, în care lumina joacă un rol fundamental, iar expresivitatea este obținută din jocul de lumini și culoare. Așa se face că femeile ajung să-și exprime laturile cele mai ascunse ale personalității, să aducă în fața celorlalți trăsături mai puțin vizibile, dar care le definesc și le asigură identitate.
Toate cele douăzeci de portrete devin fațete ale feminității asumate și împreună vin să compună o lume pe cale de dispariție. Într-un fel, toate aceste femei ajung pe mara scenă a lumii, își joacă propriile roluri, ajutate fiind de costume, măști și machiaj. Rareori am văzut o mai bună unitate între cele trei dimensiuni ale unui portret reușit. Într-o epocă a fotografiei instant, în care orice posesor de telefon se crede bun fotograf, a face artă din ipostazierea unor femei obișnuite devine mai mult decât act de curaj, devine un maniffest în sine pentru fotografia ca artă vizuală. Te suprinzi stând minute în șir privind un singur portret, încerci să pătrunzi în lumea cuprinsă în costum, să cunoști omul din spatele acestuia. Și e cu atât mai frumos când realizezi că fiecare portret în sine este un unicat, chiar dacă, cum spuneam la început, ele au toate în comun o unitate de stil.
Pe Mihaela Tulea o știu de ceva timp, o văd în sălile de teatru destul de des. Discretă, dar cu personalitate, apropiată de lumea teatrului pe care o înțelege cum puțini fotografi reușesc. Știe să pătrundă în spatele personajului și să găsească nota de specific dată de jocul actorului, ceea ce nu-i puțin lucru. M-am bucurat să văd că pasiunea ei s-a concretizat într-o primă expoziție de fotografie. Și m-am mai bucurat să văd că a avut parte de o echipă cu adevărat profesionistă, voci distincte în domeniile lor și care, iată, au știut să comunice pentru a da naștere unui produs finit de o foarte bună calitate.
Sper ca această expoziție să fie prima dintr-o lungă serie dedicată artei fotografice, căci dintre toate artele, aceasta pare un pic vitregită la ora actuală (în ciuda aparențelor, sunt din ce în ce mai puține expoziții de fotografie și/sau festivaluri de artă fotografică). Sunt convinsă că spațiul din foaierul Sălii Studio a Teatrului Odeon poată căpăta distincție și unicitate și prin intermediul unor astfel de proiecte.
Echipa de producție: Luiza Enescu (stilist și coordonatorul expoziției), Mihaela Tulea (fotograf), Valentin Tulea (asistent foto), Roxana și Daniel Petrescu (make-up artists), Ioana Stanciulescu (hair stilist), INAIS, Atelier Persona (ținute și accesorii), Lucian Broscatean (fashion designer), Diana Flore, Carmen Chereches, Gyöngyvér Kiss, FOLDO (obiecte de recuzită), Floraria Siati, KAUSTIK (print).
