Orice eveniment cultural devine expresia unei stări sociale, poate ține loc de diagnostic dacă vreți; reflectarea unor interese și preocupări la nivel de operă artistic sau act cultural denotă preocupare din parte artiștilor și arată nivelul lor de implicare. Astăzi, mai mult ca oricând, artiștii sunt oameni ai cetății, trăiesc în mijlocul ei, inițiază campanii sociale, devin portavoce pentru diverse cauze, scriu petiții și participă la marșuri. Așa se explică de ce nu prea poți să judeci o operă de artă în afara contextului socio-politic. Cadrul social fixează definitiv relevanța și impactul operei asupra concetățenilor, iar instalațiile de sunet, de corpuri umane și/sau diverse obiecte contribuie decisiv la menținerea unei relații (sănătoase?) între artist și destinatar – privitor, spectator, iubitor de artă. De aceea pentru mine o vizită la muzeu nu e niciodată o simplă vizită. Iar dacă vorbim de Timișoara – capitală culturală europeană lucrurile devin complicate (de fapt, complexe, dacă e să fim sinceri până la capăt).
N-am vrut să asociez expoziția Victor Brauner cu nimic altceva. Am încercat să pun un zid protector între ce-am văzut acolo, în sălile Muzeului Național de Artă Timișoara și restul. Adevăratele plimbări prin oraș le-am avut astăzi, când am văzut trei expoziții la Kunsthalle Bega (despre care voi povesti separat), am ajuns și la o repetiție la Sala 2 a Teatrului Național Timișoara, am străbătut în lung și-n lat de câteva ori centrul orașului, am privit din diverse unghiuri statuile și mi-am dat seama, pentru a nu știu câta oară, cum își schimbă zidurile formele în funcție de momentul zilei. Timișoara este un oraș cultural, asta o știam de mulți ani, dar zilele acestea am avut certitudinea că și locuitorii ei știu asta și au grijă să păstreze ceva din filonul cultural local.
Timișoara freamătă, dar freamătul ei nu este deranjant, din contra. Oamenii sunt senini, se bucură, știu că ce va urma va fi din ce în ce mai fain. Au venit aici profesori universitari, critici de artă și de teatru, oameni implicați de ani și ani în dezvoltarea culturală a țării. Întâlnirile lor cu arta și cu oamenii locului stau sub semnul detașării și al seninului. I-am văzut în Piața Unirii stând de vorbă pe Cătălin Davidescu și Camille Morando, curatoarea expoziției Victor Brauner și unul dintre cei care au contribuit la forma finală a catalogului expoziției; o plăcere să-i urmăresc de la distanță, o plăcere să vezi cum schimbul de idei și valori căpăta forme nebănuite sub ochii indiferenți ai trecătorilor. Acolo, în mijlocul mulțimii care se pregătea de concert, cei doi își creaseră universul lor.
Străzile Timișoarei sunt pline de urmele istoriei. Zidurile vorbesc de la sine, dar nici pavelele nu sunt chiar mute. Pietre care poartă diferite simboluri și mesaje, plăci metalice încastrate în beton, cu mesaje despre ce-a fost acolo sau ce mai este încă. Spre deosebire de București, unde centrul e pierdut de mulți ani în valurile de mizerie urbană, Timișoara are grijă să-și scoată la vedere istoria. Și e o istorie dureroasă, numai la Revoluția din 1989 câți oameni au murit! Despre martirii comunismului și eroii Revoluției găsiți peste urme, mărturii discrete ale lor, cei care au dreptul la nemurire, pentru care au plătit tribut greu.
Timișoara e multiculturală. De fapt, e un loc al interculturalității. Oamenii vorbesc în maghiară, germană, ba chiar și în sârbă, despre engleză nici nu mai pomenim. Schimbă vorba – în sensul bun al cuvântului – după cum i-o cere partenerul de dialog. Așa se explică și dorința organizatorilor evenimentelor de a face tot posibilul ca și persoanele cu dizabilități să participe la evenimente. La Kunsthalle s-a instalat un lift special pentru persoanele care nu se pot deplasa singure, pe seară am văzut cum un bătrân în cărucior era întrebat de un domn dacă nu vrea să-l ajute, se ducea spre Piața Unirii, unde deja începuse concertul de deschidere al seriei de evenimente Timișoara 2023. La Teatrul Național se pregătește un spectacol din a cărui distribuție vor face parte și copii cu dizabilități și vor mai fi multe asemenea evenimente. Așa se construiește o cultură a democrației, așa se țin oamenii aproape. Timișoara pare că a învățat lecțiile istoriei – oraș de graniță supus în permanență pericolului depopulării, vrea să-și țină acasă tinerii. Sau, de ce nu, să-i facă pe cei plecați să se întoarcă. Așa cum stau lucrurile acum, se prea poate să se întâmple și asta. Dacă timișorenii au fost capabili să organizeze prima mare expoziție Victor Brauner, poate că le va reuși și cu întoarcerea acasă a oamenilor locului.
Programul cultural Timișoara – capitală culturală europeană 2023 a început. Haideți să facem în așa fel încât până la anul să vizităm cel puțin o dată acest oraș!
