Croitoreasa din Paris

„Ai idee cât de scumpe sunt oglinzile de calitate?” Georgia Kaufmann

Roman de debut pentru Georgia Kaufmann, Croitoreasa din Paris ar fi putut fi o istorie a modei sau a industriei produselor de lux.

Povestită de ea însăși unui personaj a cărui identitate se dezvăluie abia la final, viața Rosei începe modest, în vremuri de război, în munții Elveției, continuă aventuros la Paris, mulți ani și în Brazilia, pentru a se împlini, către final, la New York.

În fața unei oglinzi, manevrând cu ușurință produsele cosmetice, Rosa își povestește viața: versiunea ei, în varianta necosmetizată. Oglinzile de calitate sunt scumpe, la fel și parfumurile, despre oameni, nu mai vorbim:

„După cum vezi, Miss Dior şi No. 5 nu sunt singurele parfumuri pe care le am. De-a lungul anilor am fost norocoasă să primesc și altele. Admit, nu toate pe gustul meu, însă un dar este un dar, iar în el preţuim spiritul cu care a fost oferit. În orice caz, am descoperit că toți oamenii, cu excepția celor mai rafinați, pot fi făcuți să creadă că le porți parfumul, când de fapt e vorba de cu totul altceva. Cu majoritatea, ma chère, am descoperit că este suficient să lași sticluța la vedere pe masa de toaletă și să porți un altul, mult mai potrivit.

A, văd că sticla mare, din spatele colecției mele cu cristale sclipitoare și tente otrăvitoare, ţi-a furat ochii! Aceea este într-adevăr o sticlă specială. Vezi lichidul acela greu, ca de ambră? Acum, miroase adânc, simte dincolo de alcool – miros de rășină, de fân și de munte. Sunt flori de arnică în rachiu. Nimic nu e mai bun pentru vindecarea inflamațiilor, vergeturilor și vânătăilor.” (p. 119)

Coexistența mai multor teme diluează, de obicei, calitatea narațiunii, lucru valabil și în acest caz, dacă luăm în calcul diversele sertare cu subiecte deschise până la un punct – războiul și supraviețuirea, familia pierdută și regăsită, opțiunile de viață reflectate în doza de aventură, în doza de risc, principiile etice și încălcarea lor, compromisul, flexibilitatea și închistarea, adaptarea la schimbări permanente etc. Ce dă farmec romanului este firul călăuzitor care leagă toate întâmplările, iar acesta este pasiunea pentru eleganță, stilul însuși.

La fel de bine, cu accentuată dimensiune documentară, romanul oferă o imagine a războiului mondial, privit din taberele combatanților, susținuți sau nu de populație. Grupările de partizani rămân active, inclusiv după încheierea ostilităților, în așa fel încât „datoriile” față de civili să fie încheiase.

Ca întotdeauna, la o reconstituire atentă, în cheie morală, se dovedește că vinovăția colectivă se distribuie neobișnuit. Presupusul inamic poate fi un salvator. Martorii apar când este nevoie de ei, ilustrând condiția supraviețuitorului, al cărui prim rol este să furnizeze dovezi incontestabile în fața instanțelor imanente ale timpului. Istoria se întoarce, cu reverență, pe propriile urme în momente dintre cele mai surprinzătoare.

Una dintre iluziile protagonistei este că poate fi, de la moment încolo, apărată de anonimat. Odată ajunsă pe paginile ziarelor, viața Rosei va fi cunoscută în detaliu de persoanele care o urmăresc din umbră. Totul se știe, totul se află, inevitabil, la New York sau în cătunul elvețian, mecanismul curiozității oamenilor funcționează fără cusur.

Rosa este un personaj cuceritor prin vitalitate și prin curaj, feminitate și ținută morală. Povestea ei se încadrează perfect în categoria „ce faci tu din ce a făcut viața din tine”. Rosa nu se plânge niciodată, acceptă sfatul și ajutorul, știe să ierte și să accepte inevitabilul, așa cum știe să umble elegantă prin atelierele de lux ale caselor de modă.

Dintre secvențele mele preferate, am ales episodul în care este prezentat laboratorul unde se produce parfumul franțuzesc cel mai sofisticat.

„Niciodată nu mă îndepărtasem atât de Paris ca în ziua aceea când m-am dus la fabrica Coty din Suresnes. Era pe malul Senei, peste fluviu, vizavi de Bois de Boulogne. Tot drumul m-am uitat pe fereastră. Taxiul m-a lăsat în dreptul unor porți mari și mă apropiam de ceva ce părea mai degrabă conac, nu fabrică. Recepționistul l-a pus pe un om de serviciu ursuz să mă însoţească până la etajul al doilea, apoi mi-a arătat spre un coridor și mi-a spus cu un mormăit că era a treia uşă pe stânga.

Am dat să bat, dar am ezitat, apoi am apăsat clanţa, am deschis uşa şi am intrat în laborator. Voiam să-l văd au naturel. La început a trebuit să-mi forţez ochii ca să disting ceva, căci obloanele de la ferestrele mari erau închise, iar lumina era slabă. Când ochii mi s-au obişnuit într-un târziu cu semiobscuritatea, ai fi zis că pătrunsesem în peştera unui vrăjitor, nu într-un laborator ştiinţific modern. Buchete și ramuri de copaci, flori, vițe și ierburi atârnau organizat din tavan. Sticle, tuburi, flacoane, arzătoare, baloane ca să genereze și condenseze aburul, separatoare, vase care să primească lichidele preţioase, pipete și furtunuri de cauciuc roșu erau grămadă pe mese, lângă o multitudine de mici fiole cu lichide aurii, de culoarea ambrei, galbene, verzi, maro sau incolore. Cu toate acestea, nu era nimic haotic; parcă priveam o orchestră bine acordată, cântând o melodie țigănească. Charles era în capătul cel mai îndepărtat, şedea cu spatele la mine şi părea – la cum era de concentrat și din gesturile scurte, smucite – că scrie, stiloul mişcându-i-se ritmic asemeni baghetei unui dirijor în timpul unui pasaj în allegro. Pe masă, lângă hârtiile lui, se afla un mic flacon.

Pentru o clipă nu m-am putut mişca. Ştiam cu o precizie neclintită că viaţa mea era pe cale să se schimbe. O cunoaştere care nu se întemeia pe ceva concret – o conversaţie la o cină, câteva scrisori, un fel de mâncare, și apoi tăcere -, dar ştiam. Am închis uşa în urma mea.” (p. 123)

Viața Rosei este o împletire a luxului cu sărăcia, dar într-un fel neașteptat, care îi permite personajului să-și păstreze calitatea morală. Există în roman secvențe anticipatorii. Episodul păpușii căreia fetița Rosa îi face haine anunță pasiunea de mai târziu a tinerei pentru croitoria de lux.

Ingenioasă este și punerea în paralel a versiunilor unei vieți, într-un evantai al opțiunilor improbabile – în fond, nimeni nu-și poate alege, cu adevărat, drumul vieții. Tânăra braziliancă are destinul Rosei, este Rosa însăși, în altă țară, în altă cultură. Salvată din mediul violent în care crescuse, ferită de un logodnic capabil de orice mârșăvie, Graça devine, prin educație, o tânără cu un stil impecabil.

Croitoreasa din Paris se dovedește o lectură interesantă prin atitudinea generală, lipsită de sentimentalism excesiv față de subiectul abordat, în ciuda tentei romantice a stilului și a manierei confesive, implicit subiective, a vocii textuale. Romanul este și o confirmare neobișnuită a faptului că, povestite, întâmplările își pierd din tragism. Orice ficțiune este, în cele din urmă, o copie estompată a realității.

Despre autoare găsim câteva informații în prezentarea editurii:

GEORGIA KAUFMANN a studiat antropologia socială și demografia la Cambridge, London School of Economics și Oxford. De-a lungul timpului, a locuit la Bruxelles, Belo Horizonte, Brighton și Boston, printre altele. Un curs de scriere creativă urmat la Harvard îi va insufla dorința de a scrie, iar întoarcerea în Londra natală îi va da și răgazul necesar. Romanul său de debut, Croitoreasa din Paris (The Dressmaker of Paris; Humanitas Fiction, 2024), a apărut în primăvara anului 2021 și a fost publicat în douăzeci de țări, o variantă intermediară a acestuia aflându-se pe lista lungă a Bridport First Novel în 2016. Următorul roman al scriitoarei va avea titlul Trinity.

Las mai jos alte fragmente:

„N-ai spus nimic despre oglinda mea, ma chère, nici despre cât de multe am în apartament. Ai idee cât de scumpe sunt oglinzile de calitate? Dar nici măcar nu cred că îți dai seama că există diferenţe între oglinzi. În magazin, oglinzile trebuie să subțieze și să alungească uşor clientul. Într-o sală de sport, ele accentuează masa musculară pe care bărbaţii transpiră să o obțină. Astfel de oglinzi manipulează subtil realitatea. Am observat pentru prima dată importanţa unei oglinzi bune când lucram cu Dior.

Aici, în casa mea, vreau claritate și adevărul crud. Această oglindă este el mai scump lucru din baia mea. Prin comparaţie, costul podelei de marmură și al obiectelor de mobilier e o nimica toată. Când am luat acest apartament, primul lucru de care m-am asigurat a fost că holul îmi permite să atârn patru oglinzi înalte lângă uşă. Cum altfel şi-ar putea îndrepta ținuta o femeie înainte de a ieși în lume?” (p. 213)

„Când mă machiez, întotdeauna încep și închei cu tuşul de ochi. De fapt, nici măcar nu consider că a-ți contura ochii ţine de machiaj. E doar o accentuare. Femeile o folosesc de foarte, foarte mult timp. Egiptencele moderne poartă kohl, aşa cum făceau strămoașele lor de pe vremea piramidelor și a faraonilor. Când Mary Quant a surprins lumea în anii 1960 – ea a fost următoarea persoană după Dior care a lansat singură o nouă modă -, am îngroşat dramatic linia pe care o trasam în jurul ochilor. Acum folosesc kohlul și creioane, prefer să estompez și să amestec, fie în jurul marginii ochilor sau sub gene, în funcție de imaginea pe care aleg să o proiectez. Chiar dacă stau acasă, tot îmi conturez ochii la baza genelor. Dar, în ziua înmormântării și în săptămânile care au urmat, ochii mei erau înconjurați de întunericul durerii, pe care îl purtam ca pe o mască. Abia după ce am îndepărtat tapetul de pe oglinda din baie am început să-mi conturez din nou ochii.” (p. 228)

„Ceea ce unele femei nu înţeleg este că da, lumea e o scenă, dar există diferite scene şi diferiți spectatori, și jocul trebuie adecvat contextului. Nu ar fi deloc potrivit să porți același machiaj la o petrecere de revelion în LA și la un prânz duminical, într-o reşedinţă din Long Island. Înţelegerea regulilor nescrise ale machiajului, precum şi codul vestimentar sunt fundamentale ca să ai succes în societate. Ia gândește-te puţin, ma chère: Cine a început să fo- losească aceste gene negre tremurătoare? Da, exact: starurile filmului mut, precum Louise Brooks. Nu le puteam auzi, aşa că trebuia să vedem ce simţeau, erau nevoite să vorbească din priviri. Am înţeles de mult că adesea bărbații nu le aud pe femei, ci le văd; răspund limbajului nostru vizual. Uită-te: dacă îmi conturez ochii cu aceste gene negre lungi, oricât de nefireşti ar fi, oricărui bărbat i-ar fi uşor să înțeleagă ce încerc să-i transmit. Dezavantajul lor este că ne fac să părem copilăroase și inocente. Presupun că de aceea s-au bucurat din nou de popularitate în anii 1960, odată cu toată mișcarea flower power. Dar nu le-au purtat tinerele hippy cu fustele ample și lungi, burțile goale şi desculţe, ci femeile moderne în minijupe, ca mine.” (p. 283)

Croitoreasa din Paris de Georgia Kaufmann