Un tramvai numit dorinţă. Cum arăt?!…

Un tramvai numit Dorinţă străbate un cartier din New Orleans, trecând prin staţiile Cimitire şi Câmpiile Elizee, şi o aduce pe Blanche DuBois în casa surorii ei. Blanche poartă cu ea o valiză cu câteva haine şi multe lucruri nespuse sau spuse pe ocolite. Numele acestui tramvai este un avertisment: dorinţele nu se pliază pe realitate, aşteptările nu se împlinesc, iar cale de întoarcere nu mai există. Nevrotică, dependentă de alcool, cu o sensibilitate hipertrofiată, Blanche crede că viaţa poate fi luată de la capăt. Se înşală.

Tennessee Williams (1911-1983) este, alături de Arthur Miller sau O’Neill, un autor important în dramaturgia americană. Cu un stil rafinat, amestec de ironie, umor (aproape) negru şi melancolie intratabilă, Tennessee Williams disecă psihologii abisale, scriind despre alienare, pericolul iluzionării şi nerezolvarea traumelor din trecut. Pentru piesa Un tramvai numit dorinţă (A Streetcar Named Desire), scrisă după Menajeria de sticlă (The Glass Menagerie), primeşte premiul Pulitzer, în 1948. Va primi, ulterior, în 1955, acelaşi premiu pentru Pisica pe acoperişul fierbinte (Cat On a Hot Tin Roof). Filmul din 1951, regizat de Elia Kazan, îi avea, în rolurile principale pe Marlon Brando și pe Vivien Leigh.

Credit foto: Dragoș Ivan

Spectatorul acestei piese, obişnuit cu versiunea clasică, are surpriza să constate că este posibil să dai o altă turnură jocului scenic, să alegi alt registru decât cel consacrat şi să rescrii, de fapt, psihologia personajelor, contextul, interpretarea, folosind o altă estetică, actualizată. Având sprijinul unei distribuţii excelente, regizorul Claudiu Goga imaginează, extrem de inspirat, un univers în care Blanche se confruntă cu ultimul nivel al înstrăinării de sine, acel momentul teribil al întâlnirii cu propria conştiinţă. Deloc întâmplător, doi dintre actorii din această distribuţie au primit, în 2019, nominalizări pentru Gala Premiilor UNITER: Mirela Oprişor (Stella), Cea mai bună actriță în rol secundar, şi Alexandru Jitea (Mitch), Cel mai bun actor în rol secundar.

Decorul, semnat de Ştefan Caragiu, aduce piesa în contemporaneitate, fiind interesant gândit, în aşa fel încât să sugereze un spaţiu insuficient, în care şi două persoane se stingheresc reciproc – o a treia prezenţă face ca atmosfera să devină de nerespirat. Nu este de mirare că una dintre primele întrebări pe care le primeşte Blanche este: Cât stai?! Casa Stellei nu seamănă cu cea în care a crescut, nu are coloane somptuoase, este, pur şi simplu, un container – o singură mare încăpere, care este bucătărie-dormitor-salon. Cum poate fi viaţa într-un container?! Uşi metalice, pat de spital, perdele, o masă de călcat, veioză cu abajur, toate lăsate la vedere. Pereţii sunt transparenţi (de fapt, nu există decât un cadru metalic, absolut gol), semn că aici, la marginea oraşului, în locul unde încep şinele de cale-ferată, nu există viaţă intimă, nu există spaţiu privat. Toată lumea ştie totul despre toată lumea. Iubirile, scandalurile, bătăile se poartă în văzul cartierului. Şi totuşi, o lumină aparte este adusă în scenă de albul mobilei şi de obiectele bej. Casa în care stau cei doi soţi, Stella şi Stanley, nu are spaţiu, dar are, înainte de sosirea lui Blanche, un anumit confort.

Care este victoria unei pisici pe un acoperiş de tablă fierbinte? Am vrut să știu… Doar stau pe el, cred că, atâta timp cât ea poate… Replica aceasta din Pisica pe acoperișul fierbinte m-a făcut să mă gândesc că Blanche nu mai poate rămâne nici ea pe acoperişul fierbinte al vieţii. Făcând parte dintr-o tipologie nevrotică, Blanche DuBois aşteaptă să fie înţeleasă şi ajutată, iubită, protejată… Dar este ea însăşi plină de ranchiună, preţioasă, cu aerele ei de franţuzoaică şi de profesoară, o femeie dezechilibrată vizibil, care-i consideră pe alţii vinovaţi de nefericirea ei. Însă Blanche are şi simţul umorului, poate fi simpatică şi chiar atrăgătoare. Are imaginaţie şi un fel de inocenţă, o delicateţe, păstrată în ciuda vârstei şi a experienţelor de viaţă, o fragilitate rafinată, atipică. Este perfect conştientă de propria sensibilitate şi de faptul că realitatea ei nu coincide cu realitatea celorlalţi. Se teme de singurătate şi de bătrâneţe, convinsă fiind că are nevoie, pentru a se echilibra emoţional, de bunătatea unui bărbat bogat şi puternic: Nu ajunge să fii delicat. Trebuie să fii delicat şi atrăgător. Şi eu mă veştejesc… Vârsta este, pentru Blanche, o problemă sensibilă.

Credit foto: Dragoș Ivan

Este destul de dificil să joci un personaj care, în aparenţă, are rafinament şi fragilitate, rămând fundamental dur, inflexibil. Cu multă eleganţă, empatic, Emilia Popescu reuşeşte să păstreze personajul, psihologic vorbind, la graniţa dintre normalitate şi anormalitate, adevăr şi minciună, demnitate şi umilinţă. Şi nu-i uşor să creezi nuanţe acestui personaj care se află, permanent, în centrul atenţiei. Blanche se zbate în ape de suprafaţă, neavând consistenţă morală, echilibru, altruism. Materia din care este alcătuită o asemenea fiinţă nu este, shakespearian vorbind, visul, ci dorinţa. Neîmplinirea dorinţelor creează o frustrare puternică, imposibil de surmontat.

Una dintre greşelile pe care le face Blanche este că, neputând să se ocupe de problemele ei, încearcă să rezolve problemele celorlalţi, intervenind în relaţia Stellei cu Stanley. Însărcinată, Stella acceptă, cu bună ştiinţă, violenţa soţului ei, căruia îi găseşte tot felul de scuze, fiindcă nici nu-şi doreşte alt fel de viaţă şi, mai ales, fiindcă îl iubeşte. În rolul Stellei, Mirela Oprişor este o actriţă cu interpretare desăvârşită – vie, captivantă, autentică.

Stanley (Gavril Pătru, într-un rol excelent) este personajul negativ, tipic lumii de la periferia socială. El este omul instinctual, care trăieşte voluptatea brutalităţii, neştiind cum să comunice altfel. Pentru el, Blanche devine o provocare permanentă: o insultă şi o umileşte, încercând să o domine. Are, în schimb, multă imaginaţie şi se străduieşte să fie grosolan. Este îngrozitoare scena din final, în care acest bărbat îşi bate joc de Blanche, complet neajutorată, totuşi suficient de lucidă, în ciuda alcoolului, ca să-şi dea seama ce i se întâmplă.

De altfel, toate personajele acestei drame psihologice au un gol interior, de care se simt atrase şi în care se prăbuşesc. Violenţa fizică şi cea psihologică sunt manifestările unui regres, ale unei întoarceri la instinctele primare. Cu toţii sunt bolnavi de nervi, isterici şi scandalagii, deşi numai Blanche va ajunge la ospiciu. Cum arăt? este întrebarea pe care o tot repetă Blanche. I se face pe plac şi i se spune, de cele mai multe ori, că arată minunat.

Spectacolul a fost prezentat în cadrul Festivalului de Teatru “Buzău iubeşte teatrul” (1-8 iunie 2019).